|
---|
Cap. II – Evolutia Umană
În aceeași perioadă când se înalță complexul de la Stonehenge, la câteva mii de mile depărtare, în sud-est, un alt monument dedicat cultului morților era ridicat, fiind cea mai înaltă construcție ridicată de om pentru următoarele 4 milenii. Pe malurile fluviului Nil, egiptenii ridicau cel mai mare mormânt dedicat Faraonului Keops (Khufu), regele-zeu al Egiptului. Prin măreţia și grandoarea sa, trebuia să se evidențieze că monumentul era înălțat de un "zeu" pe pământ. Zeci de mii de muncitori care nu aveau nici unelte din fier, nu cunoscuseră nici roata, ciopleau pietrele de calcar cu unelte din cupru. Un întreg oraș a fost construit pentru a-i adăposti pe aceștia. Nu erau sclavi, ci meșteșugari pricepuți plătiți și bine hrăniți, supravegheați de marele arhitect, Hemiunu, unul dintre primii mari ingineri cunoscuți din istorie de la Imhotep încoace (arhitectul primei piramide în trepte dedicată faraonului Djoser, construite la Saqqara).
Revoluția neolitică a condus la schimbări majore cu consecințe importante. Este vorba, în primul rând, de creșterea demografică, datorată evoluției agriculturii. Populațiile tot mai dense s-au organizat în state. Pornind din stadiul de vânători și culegători de fructe și semințe, oamenii au învățat, treptat, să cultive plante și să crească animale domestice.
|
În următoarele 3 milenii au apărut principalele îndeletniciri, ca olăritul, navigația, mineritul, construcțiile, prelucrarea cupru
lui, cusutul și făurirea armelor. Primele orașe complexe au fost construite, nu mai devreme de 3000 de ani î.e.n., pe malurile râurilor, în Egipt, esopotamia,
India și China.
Civilizația luase ființă. Cele mai timpurii comunități de agricultori cunoscute au fost întemeiate in Mesopotamia, la întretăierea drumurilor dintre Europa și Asia, prin anii 7000-8000 î.e.n. Comunitățile și satele de agricultori s-au răspândit în sud-estul Europei prin 6000 î.e.n. În Sumer de prin 3400 î.e.n., așezările de negoț s-au transformat…în…oraşe ca Ur, Uruk, Eridu, Nippur, Umma sau Lagaș.. De-a lungul fluviului Nil, s-a dezvoltat o civilizație avansată, ce a durat 2500 de ani. În alte părți ale Africii, oamenii duceau o viață mai simplă. Prin 2600 î.e.n. au fost ridicate construcții de mari dimensiuni, ca piramidele din Egipt, ziguratele din Mesopotamia, monumentele megalitice circulare din Europa și primele temple din Peru. Cam în aceeași perioadă, populația regatului Kuș, din estul Africii, învăța să prelucreze metalele, iar astronomii chinezi urmăreau pentru prima oară o eclipsă de soare. În Asia, au existat patru nuclee de dezvoltare. |
Pe valea Indusului, prin 2600 î.e.n., s-a dezvoltat o civilizație avansată ce a cuprins orașe ca Harappa sau Mohenjo-daro, clădirile lor din cărămizi fiind aliniate de-a lungul unor străzi care se întretăiau în unghi drept. Un sistem perfecționat de canalizare permitea alimentarea lor cu apă curentă. În China, deși primele comunități agricole luaseră amploare prin 4000 î.e.n., tradiția chinezească susține că bazele civilizației au fost puse de Împăratul Galben prin 2700 î.e.n. Celelalte două nuclee au fost delta fluviului Mekong, în sud-estul Asiei, unde se cultiva orez, și Noua Guinee, cu o populație de agricultori.
Pe coasta Atlanticului, în jur de 4000 î.e.n., o cultură avansată a început să ridice movile și construcții circulare din piatră și lemn. Cele mai vechi monumente se găsesc în Irlanda,
Anglia, Scoția și în provincia franceză de azi Bretagne. Mai târziu, spre 500 î.e.n., Europa a fost dominată de celți, deși cele mai avansate civilizații care au construit orașe au fost cea din Creta, Micene, în Grecia și cea etruscă, în Italia.
Agricultura era cunoscută și în America Centrală, înaintea anului 3000 î.e.n., iar prin 2000 î.e.n., peruvienii din mun-ții Anzii Cordelieri formaseră comunități de agricultori. Populația în continuă creștere locuia în sate stabile care, în sute de ani, s-au mărit treptat, devenind orașe. Prin 2600 î.e.n., pe coasta peruviană se construiseră temple mari, cam în aceeași perioadă în care începuseră să apară construcțiile megalitice circulare din Europa și piramidele din Egipt. În Mexic, s-a dezvoltat civilizația olmecilor , civilizația zapotecilor , precum și culturile Moche și Nazca. Prin 500 î.e.n., și maiașii din Mexic construiau piramide. În America de Nord, populația vâna animale și rătăcea în căutarea hranei pe un continent vast, unde nu existau nici orașe, nici civilizație. Acești oameni care trăiau din resursele pe care le oferea pământul, aveau legende și credințe, leacuri, unelte și locuințe simple. Primii pași spre civilizație au fost făcuți prin 700 î.e.n., de către populația Adena, ce trăia în pădurile din statul Ohio de azi. Aceștia înălțau temple pe movile, trăiau în sate mari și confecționau obiecte din cupru.
Dintre toți locuitorii Terrei, aborigenii din Australia au istoria cea mai consecventă. Ei nu au cunoscut multiplele schimbări dramatice și evenimentele altor culturi. Aborigenii erau răspândiți pe toată suprafața continentului australian pe care au cutreierat-o milenii în căutare de hrană și vânat. Noua Zeelandă era aproape nepopulată. În insulele Polineziei, în anii 3000 î.e.n., s-a dezvoltat cultura Lapida-marinari care, în jurul anului 1500 î.e.n., au străbătut oceanul pentru a explora insulele îndepărtate.
"Opusul iubirii nu este ura, opusul speranței nu este disperarea, opusul sănătății spirituale si al rațiunii umane sănătoase nu este nebunia, si opusul amintirii nu se cheamă uitare, ci, de fiecare dată, nu este altceva decât indiferența." Elie Weisel
2.- Dezvoltarea agriculturii și domesticirea animalelor
Istoria agriculturii.
O schimbare majoră ca Revoluția neolitică, a avut loc prin mileniul al X-lea, o dată cu adoptarea agriculturii, când comunitățile renunță la nomadism și trec la sedentarism. Cele
mai vechi dovezi descoperite ale practicării agriculturii datează de la sfârșitul ultimei ere glaciare, aproximativ acum 11.000 de ani în urmă. Dovezile sugerează că cei mai timpurii agricultori au fost vânători-culegători bogați, care au avut la îndemână o mulțime de produse alimentare.
În faza incipientă, dezvoltarea agri-culturii a fost un proces lent și ciclic. Semințele erau semănate primăvara, apoi, terenurile erau întreținute și adăpate până când culturile erau gata pentru a fi recoltate. Deoarece foarte puține locuri aveau un climat potrivit pentru producția agricolă, pe tot parcursul anului, fermierii aveau să înmagazineze produsele alimentare pentru lunile de iarnă, sau cumpărau de la pescarii și vânătorii care procurau hrana. Fermierii au fost întotdeauna la mila naturii și a vremii: dacă nu ploua sau dăunătorii le distrugeau recoltele, familiile puteau, pur și simplu, muri de foame. Sumerienii sunt printre primii care trec la acest mod de viață stabilă prin 9.500 î.e.n. Prin 7.000, agricultura se răspândește și în India, prin 6.000 în Egipt, iar prin 5.000 ajunge și în zona Chinei. Prin 2.700 î.Hr., agricultura este adoptată și în America Centrală. |
Deși atenția specialiștilor este concentrată în zona Orientului Mijlociu și a Cornului Abundenței, descoperirile arheologice efectuate în cele două Americi, Asia de Est și Asia de Sud-Est au dovedit că și aici, agricultura a cunoscut o aceeași continuă dezvoltare.
O etapă importantă în evoluția agriculturii o constituie apariția și dezvoltarea irigațiilor și utilizarea forței de muncă specializate la Sumerieni prin 5.500 î.e.n. Agricultorii din Semiluna Fertilă săpau șanțuri prin care apa ajungea până la culturi. Cu ajutorul iazurilor și stăvilarelor se puteau fertiliza terenuri situate la mare depărtare de râuri. În Egipt și China, revărsările anuale erau folosite în vederea irigării. Leagănele vechilor civilizații au fost râurile, văile, fluviile pre-cum Tigrul, Eufratul în Mesopotamia, valea Nilului în regiunea
Egiptului, valea Indiului în India și văile fluviilor Yangtze și
Fluviul Galben pe teritoriul Chinei actuale. Unele popoare nomade, cum ar fi indigenii australieni și boșimanii din sudul Africii nu au practicat agricultura până aproape de zilele noastre. În Mesopotamia, grâul și orzul au fost încrucișate cu alte graminee, pentru a se obține varietăți noi, din care se preparau pâine și plăcinte. Egiptenii cultivau grâu și orz pentru pâine și bere și, in pentru țesături. Culegeau trestii de papirus pentru a fabrica foile de papirus pe care scriau hieroglifele. Pe valea Indusului, agricultorii cultivau orz, grâu, bumbac, pepeni și curmale. Munca la câmp se făcea cu elefanți și bivoli indieni îmblânziți. În China, sub Dinastia Shang, oamenii au tras cu plugul și au cultivat mei, grâu și orez, precum și duzi pentru hrănirea viermilor de mătase, din care produceau mătase. Olmecii din Mexic cultivau porumb, fasole și dovleci. Agricultura este cea care a făcut posibilă apariția societăților umane complexe, denumite civilizații; apar piețele de schimb și se formează statele. Tehnologiile încep să faciliteze controlul asupra naturii și dezvoltarea transportului și a comunicațiilor.
Creșterea animalelor pare să fi avut loc la aproximativ în același timp cu inventarea agriculturii. Câinele a fost cel mai vechi animal domesticit, crescut pentru a ajuta la vânătoare. Dovezile sugerează că aceștia au fost mai întâi domesticiți și crescuți în China - în fapt, geneticienii cred că aproximativ 95% dintre câinii care trăiesc azi se trag din câțiva strămoși canini comuni din China.
Hrănindu-se cu orice tip de aliment, maturizându-se rapid, ușor de instruit, util și rapid, apărător și loial, câinele a reprezentat "prietenul ideal al omului", împreună cu oamenii, devenind o forță de neoprit.
Caprele, vitele, porcii și oile au fost domesticite în Orientul Mijlociu, în anii 10.000 î.e.n., de la care întrebuințau carnea, laptele, pieile și lâna; le foloseau la căratul poverilor. Calul a fost domesticit în regiunea Ucraina, în anii 4000-3500 î.e.n. și a fost adus în zona Mării Mediterane de către hitiți. Este posibil ca primii cai să fi fost crescuți pentru carnea lor, mai degrabă decât ca animale de lucru. De abia după o jumătate de secol, calul devine animal de lucru în Europa și Asia. Calul a devenit cel mai important animal domesticit din istoria omenirii, fiind utilizat în transport și în războaie. De-a lungul antichității, oamenii au continuat să vâneze, folosind tehnici de capcane tot mai eficiente.
3.- Epoca bronzului
Epoca bronzului este o parte a sistemului celor trei epoci, urmând epocii neoliticului. Materialul rezultat este mai greu și mai durabil decât oricare dintre metalele originale și este mai ușor de topit. Cuprul a fost probabil folosit pentru prima dată în Egipt, înainte de 5000 î.e.n. Primii topitori de metale utilizau foale pentru a înteți focul până la atingerea temperaturii de topire a unui metal, cum este cuprul. Metalul topit era turnat în forme, iar după răcire, obiectul de metal era finisat prin lustruire și ascuțire. Mai târziu, cuprul a fost mestecat cu staniu, rezultând bronzul-un metal mai tare.
Primele dovezi de utilizare a bronzului apar 1.300 de ani mai târziu, sub forma unei tije de bronz găsite într-o piramidă, datând din 3700 î.e.n.. Bronzul a apărut în Asia mult mai târziu, în jurul anului 1500 î.e.n., și în America încă mai târziu, între 100-200. În Eurasia, sculele de bronz și de cupru capătă o largă utilizare în perioada anilor 3.000 î.e.n.
Metalurgia s-a dezvoltat întâi în Anatolia, Turcia de astăzi. Munții din zonele înalte ale Anatoliei aveau bogate depozite de cupru si staniu. Cuprul era, de asemenea, minat în Cipru, Egipt, Deșertul Negev, Iran, și în jurul Golfului Persic. Cuprul era, de obicei, amestecat cu arsenic, însă cererea crescândă a dus la stabilirea de rute comerciale la mare distanță în și din Anatolia. Cuprul era importat pe rute maritime către marile regate ale Egiptului Antic și Mesopotamiei. La începutul epocii bronzului au apărut orașele state organizate, și a fost inventată scrierea (Perioada Uruk în mileniul al patrulea î. e.n.). La jumătatea epocii bronzului, migrațiile au schimbat parțial situația politică din Orientul Apropiat (amoriții, hitiții, hurrienii, hiksoșii și, posibil, izraeliții). Sfârșitul epocii bronzului e caracterizat de regate puternice aflate în competiție, și statele lor vasale (Egiptul Antic, Asiria, Babilonia, Hitiții, Mitanni). Au existat contacte prelungite cu civilizațiile egeene (Ahaia, Alashiya), în care comerțul cu cupru a jucat un rol important. Această perioadă a avut drept finalitate așa-numita prăbușire a epocii bronzului, care a afectat o mare parte a Mediteranei de Est și a Orientului Mijlociu. Prelucrarea fierului a început încă din perioada târzie a bronzului în Anatolia. Trecerea către epoca fierului, aproximativ 1200 î.Hr., a fost mai mult politică decât determinată de noi descoperiri în domeniul prelucrării metalelor. Civilizațiile epocii bronzului din zona Mării Egee au creat o rețea comercială la mare distanță. Această rețea exporta cositor și cărbune în Cipru, unde era minat cuprul și aliat cu cositorul pentru a produce bronzul. Obiectele din bronz erau apoi exportate peste tot, încurajând comerțul. Analiza izotopică a cositorului din unele obiecte din bronz din zona mediteraneană a arătat că acesta provenea din surse îndepărtate precum Marea Britanie.
4.- Meșteșugurile
Arta prelucrării lutului este foarte veche. De exemplu, într-o peșteră din provincia Hunan, China, au fost descoperite mai multe piese de ceramică cu o vechime estimată la 17.500 - 18.300 de ani. Ceramica a fost folosită prima dată acum 26.000 de ani, de vânătorii-culegători din Moravia. Obiectele erau modelate din lut și apoi plasate într-un cuptor și supuse unor temperaturi extrem de ridicate. Produsul rezultat este extrem de fragil, dar este, de asemenea, etanș și practic impermeabil la coroziune, oxidare, infestare si altor forțe distructive care ar distruge elementele din metal, lemn sau pânză. Cele mai vechi obiecte de ceramica cuprind căni și recipiente pentru lichide sau boabe, precum și vase de gătit, boluri, farfurii, pahare etc. Primul tip de ceramică descoperita a fost din lut, datând de 9.000 de ani, fiind poroasă. Ceramica este extrem de durabilă și rămâne utilizată la scară largă si în prezent. Gresia din ceramica, care a fost "trasă" la temperaturi extrem de ridicate până la transformarea in argila se numeşte proces de "vitrificate" - ce rezulta ceramica transparentă și neporoasă. Acest proces a fost descoperit în China în jurul anului 1400 î.e.n. Porțelanul a fost inventat în China, în jurul secolului VI.
5.- Mina neolitica
Cele mai vechi elemente extrase au fost cupru, fier, diamante, aur, argint, jad (China), sare și cărbune. Cea mai veche mină descoperită a fost găsita în Swaziland, Africa. Ea a fost săpată în urmă cu 40.000 de ani pentru a extrage ocru, un mineral folosit în ceremoniile de înmormântare și pentru pigmentarea corpului. Silexul, un mineral casant și ușor de ascuțit, folosit de către om pentru răzuitoare, cuțite și săgeți ar fi putut fi primul element extras pe scară largă în Europa. Mine de silex săpate la aproximativ 100 de metri adâncime ce datează din perioada neolitică (8000 la 2000 î.e.n.) au fost descoperite în Franța și Anglia.
De-a lungul istoriei antice, arcurile și săgețile au fost utilizate în vânătoare și război. Utilizarea timpurie ale acestora se pierde în negura timpului, dar, probabil, datează din epoca paleoliticului (care s-a încheiat în urmă cu vreo 14.000 de ani) sau chiar mai devreme (arheologii au descoperit puncte de piatră în Africa ce datează de acum 60000 ani, care ar fi putut fi vârfuri de săgeată). Practic, fiecare cultură timpurie utiliza arcul, cu excepția australienilor aborigeni. Arcul a fost utilizat cel mai des în război de egipteni și asirieni. Grecii antici și egipteni ofereau grade pentru arcași.
Există foarte multe opinii care consideră roata una dintre cele mai vechi și importante invenții care își are originea în anticul Sumer în Mesopotamia ulterioară acestuia (acum circa 7.000 de ani), în forma inițială de roată a olarului. Invenția roții s-a propagat spre zona unde astăzi se găsesc Pakistan și India, în timpul mileniul al III-lea î.e.n., fiind folosită de locuitorii a ceea ce numim civilizația Văii fluviului Indus. În partea nordică a Caucazului au fost descoperite mai multe morminte, datând din jurul datei de 3.700 î.e.n., în care s-au găsit oameni îngropați în vehicule cu roți, cu o axă. Cea mai veche reprezentare a unui vehicul cu patru roți și două axe a fost descoperită în Polonia, fiind datată aproximativ acum 5.500 de ani. Primele roți au fost din lemn masiv, iar primele spițe pentru roti apar în jurul anului 2000 î.Hr., în Asia Mică, unde au fost folosite pentru carele trase de cai, care au fost ulterior utilizate în războaie. Roata a fost folosită la scripeți, pentru ridicarea greutăților. În spațiul european, roata începe să fie folosită prin 4.000 î.Hr. Extinderea acesteia este condiționată de construirea unor drumuri pe care vehiculele cu roți să poată fi folosite pe distante lungi.
6.- Apariția religiei și calendarului
Mulţi istorici plasează apariția religiei în perioada neoliticului. Primele credințe religioase constau în adorația Mamei-zeiță, a tatălui-cer, precum și a Soarelui și Lunii ca zeități. Apar altare care se dezvolta în așezăminte de tip templu, la care se asociază o multitudine de preoți și preotese și persoane cu alte funcții sacerdotale. Tipică pentru perioada neoliticului este adorarea zeităților antropomorfe. Religiile indigene din Africa erau bazate pe credința comună în forțele naturii și ale strămoșilor tribului. Indigenii australieni intrau în contact cu spiritele mereu prezente, cu strămoșii și cu entitățile mitologice prin meditație și ceremonii. Credeau că viețile lor erau strâns legate de perioada Visării, foarte îndepărtate, în care au fost create lumea, plantele, animalele și oamenii.
Amerindienii, fiind vânători și culegători, organizau ceremonii de vânătoare în care spiritele animalelor îi călăuzeau spre pradă sau îi protejau de pericol. Șamanii au existat în toate culturile de vânători-culegători, având rolul de preoți sau vraci ori interpreți ai viselor, ce intrau în contact cu lu-mea cealaltă a spiritelor, strămoșilor și animalelor totemice. Cele mai vechi scrieri religioase care există și astăzi sunt textele de la Pirami-de, realizate de vechii egipteni și având o vechime de circa 4.500 ani.
Antichitatea străveche abunda de legende despre geneza lumii, eroi și zei, cronici și anale ce consemnau lacunar evenimentele răspândite în Orientul antic. S-au remarcat opere mitice ca Epopeea lui Ghilgameș(scrisă în mileniul III î.e.n., poem păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive);
Mahabharata și Ramayana (seco-lele VIII-IV î.e.n., scrise în India în limba sanscrită), Teogonia (Originea zeilor) și Munci și zile de Hesi-od, Iliada și Odiseea, epopeii atribu-ite lui Homer, (pe care le-a scris în Ionia, secolul al VIII-lea î.e.n.) sau Vechiul Testament - o serie de cărți ebraice, având între 100 și 150 de autori, scrisă de-a lungul mileniului I î.e.n. Oamenii din antichitate apelau la mituri și zei pentru a găsi îndrumare și inspirație. Venerarea unui număr mare de zei era un lucru obișnuit în Orientul Mijlociu și Apropiat. Pe la mijlocul mileniului III î.en., listele zeilor mesopotamieni ajunseseră să cuprindă sute de nume, organizate sistematic, zugrăviți ca figuri uma-ne, plante, animale, simboluri și corpuri cerești sau fenomene naturale, cărora li se atribuiau puteri enorme. Egiptenii au creat o religie vastă, incluzând un panteon complex, cu peste o mie de zei și zeițe, cu înfățișări mixte de oameni-animale, cu abilități și defecte, ce vegheau asupra fertilității, agriculturii și asupra mijloacelor de trai. Religia era celebrată la temple, conduse de preoți ce acționau în numele faraonului și zeilor, ce se ocupau de întreținerea obiectelor de cult și îndeplineau ritualurile, unde muritorii de rând aduceau ofrande zeilor pentru a le îndeplini rugăciunile și a-i feri de spiritele demonice și de vremurile grele. Credința puternică în viața de apoi i-a făcut pe egipteni să pregătească corpurile decedaților pentru călătoria de dincolo, supunându-le corpurile procesului de îmbălsămare și mumificare. În 1344 î.e.n., faraonul egiptean Akenaten a consolidat o nouă religie, Atonismul, declarând că Aton va fi zeul suprem, o zeitate universală, și interzice închinarea la toate celelalte, inclusiv la venerarea idolilor. Atenismul a pus astfel bazele monoteismului, credința într-un singur Dumnezeu. Ulterior, succesorul său, Tutankhamon renunță la cultul său și se reîntoarce la vechii zei. Totuși, cultul monoteist a lui Akhenaten nu avea să fie ultimul. Hinduismul, poate în măsură mai mare decât orice altă religie, reprezintă o colecție de mai multe credințe religioase. Conceptele spirituale ale triburilor ariene nomade ce au invadat continentul indian, s-au amestecat cu dogmele ce prevalau în Valea Indusului, formând o religie unică, în sensul că, spre deosebire de altele, nu are un întemeietor singular, bazându-se în schimb pe o confederație de zeități locale. Hinduismul a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 î.e.n., fiind fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. |
Potrivit credinței hinduse, casta reprezintă un atribut înnăscut, fără de care un om nu-și poate găsi locul în societate și nu se poate căsători. Chiar și în prezent, brahmanii sunt singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede imnurile, versetele, incantațiile și tratatele ce datează din perioada invaziilor ariene și care sunt fundamentul învățăturilor hinduse. Upanișadele, lucrări elaborate pe baza Vedelor, reprezentau un compendiu de speculații metafizice și filozofice puse în circulație în jurul anului 900 i.e.n. Potrivit textelor Vedice, destinul unui hindus este determinat de toate acțiunile sale și de consecințele acestora de-a lungul fazelor succesive ale existenței. Destinul său este numit Karma. O viață corectă în prezent constituie garanția unei existențe mai bune mai târziu. O viață vicioasă în prezent va avea drept consecințe reîncarnarea într-un animal inferior. Acest ciclu continuu al nașterii și morții este încheiat doar atunci când sufletul atinge o stare de perfecțiune, printr-o viață ideală. În China apare o mito logie cu o colecție de istorie culturală, povești și religii care au fost păstrare prin tradiție orală sau în scris. Mitologia chineză conținea mituri ale creației și legende cu privire la înființarea culturii chineze și la formarea statului chinez. Istoricii presupun că mitologia chineză începe din secolul al XII-lea î.Hr.. Miturile și legendele s-au păstrat în formă orală peste o mie de ani, înainte de a fi scrise în cărți, cum ar fi Shan Hai Jing. Alte mituri au continuat să fie păstrate prin tradiții orale ca piese de teatru și cântece înainte de a fi scrise ca romane cum ar fi Hei'an Zhuan - Epopeea întunericului. Calendarul a fost utilizat ca metodă de a ține evidența zilelor. În multe culturi antice calendarele au servit în scopuri religioase și practice: anumite zile ale anului au fost dedicate cultului unor divinități. Calendarele le-au permis oamenilor să urmărească vremea într-o zonă pentru a afla când era vremea recoltei sau vremea revărsărilor. Egiptenii, babilonienii și mayașii au dezvoltat primele calendare practice, fiind însușite și rafinate în continuare de către romani în calendarul iulian.
7.- Societatea
Monarhii erau priviți ca reprezentanții divini pe pământ, având subordonați care îndeplineau funcții de ambasadori, funcționari sau mesageri, înconjurați de familie și curteni. Sistemul era sclavagist. Sclavii erau prizonieri de război sau oameni ce nu și-au plătit datoriile și erau folosiți în minerit, agricultură sau în serviciile de servitudine aduse palatului regal.
Instrumentele cu care monarhii dețineau control asupra maselor și stabilitatea erau religia, gărzile de soldați ce patrulau orașele, pedepsele dure, aparatul administrativ etc. Familia deținea un rol important în viața economică, socială, religioasă și educativă a lumii antice, iar autori-tatea tatălui era sacră. Căsătoriile se încheiau în baza unor contracte și erau însoțite de aducerea unui dar de căsătorie din partea mirelui și a zestrei din partea miresei.
Un statut aparte avea primul născut care deseori devenea moștenitorul puterii tatălui. În Mesopotamia și în Egipt scribii erau privilegiați și considerați superiori celor care nu știau a scrie și a citi. Reprezentau un grup privilegiat și restrâns de experți. Ei aveau sarcina de a redacta și de a citi textele. Codul lui Hammurabi (sau Hammurabi sau Codex Hammurabi) este cea mai veche culegere de legi, din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul, scris probabil în jurul anului 1760 î.Hr., cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog. Textul a fost săpat pe o stelă din diorit lungă de 2,25 metri. Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) și sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii și uneori poate avea răspunderi importante în societate. Pedeapsa cu moartea se aplica criminalilor, infractorilor și celor acuzați de adulter. Spre deosebire de statele din Mesopotamia unde femeile erau lipsite de drepturi (bărbații le puteau vinde ca sclave), femeile beneficiau de un statut egal cu cel al bărbaților (ocazional, au existat și femei-faraon care au avut autoritatea supremă).
8.- Apariția scrisului
Primele dovezi de scriere sunt tăblițele din jurul orașului Uruk din anul 3200 î.Hr.; acestea sunt mici bucăți de argilă, aproximativ dreptunghiulare, care au gravate pe ele imagini simplificate de animale, plante, unelte - numite „pictograme” – pre-cum și semne abstracte mult mai numeroase care au fost interpretate ca numere.
Folosirea pictogramelor a fost prima încercare sistematică de a fixa vorbirea, dar era o utilizare destul de limitată, cu pictogramele se puteau reprezenta obiecte concrete, dar nu se putea reda articularea propoziției. Pentru că acest cod era știut doar de cel care cunoștea semnificația desenelor, tăblițele de la Uruk nu au putut fi complet descifrate. În 300 de ani, Mesopotamia a făcut (deși parțial) pasul următor (nereușit încă de alte civilizații): semnul în loc să indice un obiect, a început să reprezinte un sunet, ajungându-se astfel la posibilitatea ca scrierea să exprime limba cu relațiile existente între cuvinte.
În cele din urmă semnele au ajuns să aibă aspectul de cui, cuneo, de unde derivă denumirea de cuneiforme. Cuneiformele erau scrise pe tăblițe de lut, pe care simbolurile erau trasate cu un fel de stilou format dintr-un tub de trestie.
În Egipt, apariția scrierii a fost o consecință a atenției deosebite pe care o manifestau preoții egipteni ceremoniilor funerare; conservarea cadavrelor având o însemnătate nemai-întâlnită la alte civilizații și ducând la un sistem elaborat de mumificare. Textele scrise, care erau considerate magice, îi însoțeau pe morți în mormânt, devenind astfel un element principal al ritualului funerar. Apariția scrierii în Egipt poate fi considerată bruscă, etapele anterioare ale prescrierii nefiind documentate ca în Mesopotamia. Hieroglifele sunt structurate încă de la apariția lor într-un sistem lingvistic ce alătură ideograma (semn-cuvânt) și semnul fonetic (semn-sunet). Scrierea hieroglifică era destinată obiectelor funerare și operelor cu caracter monumental, acestea fiind destinate să dureze etern. Datorită grijii deosebite și deci a încetinelii cu care scribii realizau și aranjau semnele, acest tip de scriere era deosebit de incomod pentru comunicările cotidiene.
Primele sisteme alfabetice au apărut încă din perioada mijlocie a Epocii bronzului (2.000 - 1.500 î.Hr.). Pe atunci a apărut alfabetul fenician, strămoșul celor mai multe sisteme de scriere cunoscute astăzi. Fenicienii au fost cel de-al doilea popor care a adoptat alfabetul, având numai 22 de consoane, dar nici o vocală. Operele culturale au fost păstrate sub forma unor mituri, epopei, imnuri, cântece de iubire, elegii, rugăciuni, bocete, satire, proverbe, fabule și ghicitori, precum și texte despre educația antică și povestiri și dialoguri ale căror scop era transmiterea cunoașterii de la o generație la alta.
9.- Orașul, navigația și comerțul
Agricultura dezvoltându-se, crea condiții pentru obținerea unui surplus de hrană, mai mult decât populațiile puteau consuma. Astfel au apărut orașele, centre ale comerțului, meșteșugurilor și ale puterii politice și care nu mai aveau nicio legătura directă cu producția agricolă.
Totuși orașele au realizat simbioza cu zonele periferice înconjurătoare absorbind produsele agricole în exces și returnând în schimb produse manufacturiere și asigurând acestora protecție militară.
Dezvoltarea orașelor este în deplina concordanță cu propria evoluție a civilizațiilor: mai întâi civilizația sumeriană, din Mesopotamia de Jos (3.500 î.Hr.), urmata de cea a Egiptului antic de-a lungul Nilului (3.300 î.Hr.) și cea de pe valea Indu-sului (3.300 î.Hr.). Organizarea socială și economică a civilizațiilor este tot mai complexă, apar orașe dezvoltate, cu un înalt nivel social și economic. Având origini diferite, fiecare civilizație a evoluat complet diferit de celelalte. Ca o consecință, dar și ca o necesitate a acestei evoluții, apar și se dezvoltă scrisul și comerțul devine tot mai extensiv, astfel este atestata existența unui negustor asirian la Kanesh în Cappadocia ce a trăit prin anii 1900 î.e.n., care comercializa cositor, un metal rar întâlnit în antichitatea străveche.
Comercializau cositor și textile în schimbul aurului, argintului și cuprului. Încă din antichitate, negustorii erau expuși frecvent jafurilor comise de bandiți.
Primele drumuri comerciale cunoscute au apărut în estul Mării Mediterane în mileniul al IV-lea î.Hr. Rutele de mare întindere au apărut însă în mileniul al III-lea î.Hr., când sumerienii din Mesopotamia efectuau comerț cu localnicii civilizației de pe valea Indusului. Celebrele Drumuri ale Mătăsii dintre China și
Siria au apărut în al doilea mileniu î.Hr. Orașele din Asia centrală și de pe teritoriul Imperiului Persan au fost inițial puncte de răscruce pe aceste drumuri. Primul sistem monetar a fost introdus în jurul lui 625 î.Hr. în Lidia (Anatolia de Vest), pe teritoriul Turciei actuale. Monumentele funerare dinastice de tip Silla au fost descoperite în Coreea; acestea conțineau relicve precum pocaluri de vin produse în Iran. În primul mileniu î.Hr., vechile civilizații ale Greciei și Feniciei au fondat adevărate imperii comerciale în zona bazinului mediteranean.
În jurul anului 1.000, arabii au dominat rutele comerciale din zonele Oceanului Indian, Asiei de Est și Saharei, domes-ticind cămilele pentru a aduce condimente și mătase din Orientul Îndepărtat. Astfel, la sfârșitul primului mileniu d.Hr., arabii și evreii dețineau controlul asupra rutelor medite-raneene. La începutul mileniului următor, italienii au preluat controlul, iar orașele flamande și germane erau adevărate centre comerciale în nordul Europei dominat de Liga Hanseatică. În toate aceste zone, s-a dezvoltat o adevărata civilizație a punctelor de intersecție de-a lungul rutelor comerciale, unde apar o multitudine de orașe. Cele mai vechi dovezi înregistrate de ambarcațiuni pot fi găsite în picturile egiptene care datează din jurul anului 4.000 î.en.. Ca o civilizație riverana, egiptenii au fost marinari profesioniști. Multe dintre navele lor conținea rame și vele, folosite când vânturile nu erau suficient de puternice sau nu proveneau dintr-o direcție favorabilă. De 3000 î.Hr. egiptenii s-au aventurat în Marea Mediterană, ajungând în Creta și mai târziu în Fenicia. Au navigat pe coasta Africii, în căutarea de cunoștințe, comerț și comori. Cele mai vechi nave de război - biremele și Triremele - au fost implementate cu rame și vele și berbeci pe provele lor. În timpul luptei vasele loveau cu berbecul in vasele inamice la viteză mare. Unele vase au fost echipate cu arcași să tragă in ambarcațiunile inamice de la distanta mai mare. Grecii - în special atenienii - au fost maeștri în războiul naval.
Cultura feniciană a înflorit ca o cultură de comerț maritim ce s-a răspândit de-a lungul Mării Mediterane, mai ales între sec. XII-IX î.e.n., fiind prima civilizație care a creat bireme. Fenicienii erau marinari iscusiți și aveau vase bune. În jurul anului 600 î.e.n., egiptenii ii plăteau pe fenicieni ca să exploreze Africa de vest. De asemenea, ei călătoreau spre Britannia pentru a schimba diverse mărfuri pe cositor și argint. Meseriașii fenicieni făceau stofe fine, dar și produse de olărit, obiecte din fildeș și metalice, pentru a le vinde. De asemenea, ei vindeau lemn de cedru. Fenicienii s-au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri străine, inclusiv Marsilia, Cadiz, Malta, Sicilia, Cipru și Cartagina, ultima în Africa de Nord. În Cartagina ei făceau schimburi de mărfuri cu localnici africani, cumpărând fildeș prețios, piei de animale și lemn. Un rege și explorator cartaginez, Hanno Navigatorul al II-lea a condus o expediție pe coasta Africii cu o flotă de corăbii feniciene construite cu unelte din fier. 30.000 de coloniști fenicieni căutau noi oportunități. Hanno a notat în jurnalul său descrierea unei erupții vulcanice al Muntelui Cameroon și întâlnirea cu "creaturi sălbatice" pe care le-a denumit "gorile" și i-a considerat ca fiind verii îndepărtați ai oamenilor.
10.- Primele războaie
Comerțul a deschis noi frontiere, conectând lumea cum n-a mai fost înainte. Rutele comerciale au conectat Orientul Mijlociu de India și Europa. Însă comercializarea bronzului și dorința de dominație și control asupra resurselor va duce la primele războaie.
În Meghido, pe teritoriul de azi al Israelului, la 16 aprilie 1457 î.e.n., noul, tânărul și ambițiosul faraon egiptean, Tutmes al III-lea, îşi conduce forțele de 20.000 de oameni recruți (fermieri conduși la arme) si mercenari nubieni profesioniști, împotriva cetății ce reprezenta un nod comercial vital în aceea vreme, stăpânită de o coaliție răzvrătită formată din forțe canaanite conduse de regele Kadeshului. A fost prima bătălie istorică înregistrată. Carele egiptene, cu o viteză de 25 km pe oră, reprezentau arma supremă a antichității. După lupte confuze și haotice, umbrite de șiroaiele de săgeți, faraonul Thutmose obține gloria mult râvnită.
Ei au urmărit rămășitele armatelor ce au fugit din valea Megiddo, risipiți în munții din jur. Regele de Kadesh a reușit să-și evite moartea și captivitatea, fiind adăpostit în cetate. După victorie, egiptenii au asediat orașul cetate Megiddo. Thutmose și-a extins imperiul la cea mai mare scară pe care a cunoscut-o vreodată Egiptul; pentru prima dată, un rege-zeu conducea destinele a milioane de oameni de la Sargon al Akkadului încoace.
Două secole mai târziu, un alt faraon, Ramses al II-lea, cu cele patru divizii ale sale, va ataca orașul Kadesh pentru că râvnea la Ammuru aflat sub ocupație hitită. Dar hitiții îi vor întinde o cursa lui. Ramses scapă datorită întăririlor trimise de aliații săi canaaniți. Ajunge la un armistițiu și renunță la ambițiile asupra Siriei, ambele tabere dobândindu-și victoria, iar 20 de ani mai târziu, va încheia cu hitiții primul tratat de pace cunoscut din istorie, gravat pe o mare tăbliță de argint, statuând „fraternitatea frumoasă și pacea frumoasă pentru eternitate”, cu clauze de neagresiune, de asistență mutuală (alianță defensivă) și privind extrădarea refugiaților politici.
Anii de domnie ai lui Ramses nu au fost caracterizați doar de campaniile militare, de asemenea, domnia sa a rămas în istorie și pentru construcțiile grandioase ridicate în timpul său, și mai ales datorită acestora, având în vedere că istoria domniei sale s-a putut scrie datorită mărturiilor inscripționate pe coloanele sau pe pereții edificiilor sale. Printre cele mai importante monumente care s-au construit în anii săi de domnie se pot aminti Abu Simbel și Ramesseum.
Apogeul epocii bronzului nu avea să țină prea mult timp. În decursul sec. al XIII - lea î.Hr. "Popoarele mării" au invadat Anatolia și estul Mediteranei. În decursul migrației lor, au atacat și distrus orașe din Asia (Ugarit), Cipru (Enkomi) și probabil Imperiul hitit, care era în declin la acel moment. Singură armata egipteană, mai numeroasă și mai bine organizată, a reușit să le facă față, în pofida renumelui de slabi marinari pe care îl aveau egiptenii. Popoarele mării s-au aliat cu diverse popoare asiatice și începând cu sfârșitul celei de-a XIX-a Dinastii au început atacarea sporadică a gurilor Nilului. Egiptenii au respins două valuri masive de invazie în vremea Faraonilor Merneptah și Ramses al III-lea. Chiar și așa, civilizația piramidelor avea să intre într-un lung declin, nemaiputând să-și recapete gloria de altădată.
În timp ce unele civilizații mor, altele iau naștere. În bazinul oriental al Mării Mediterane, o nouă civilizație a bronzului ia naștere pe insula Creta, întemeiată de legendarul rege, Minos. Era o civilizație opulentă, ce cuprindea palate splendide, orașe mari și prospere. Dar a fost distrusă de erupția vulcanului Thera din Santorini și de invazia miceniană. Între anii 1194–1184 î.e.n., răpirea Elenei din Sparta de către Paris, fiul regelui Troiei, Priam, a dus la izbucnirea unui război mitic de 10 ani, bine cunoscut ca Războiul troian. Troia era situată într-un punct care controla strâmtoarea Hellespontului și în plus poseda și un teritoriu foarte bogat, renumit și pentru creșterea berbecilor și cailor. O coaliție de 28 de state aheene, totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcați pe 1200 de corăbii, cele mai mari ducând câte 120 de oameni, sub comanda regelui Micenei, Agamemnon, Menelau din Sparta, Ahile și Ulise au asediat timp de zece ani Troia. După ce au cucerit orașul printr-un șiretlic, infiltrând un cal de lemn cu soldați băgați în interior și l-au jefuit și distrus, micenienii s-au retras. Civilizația miceniană n-a durat nici șase secole. Rând pe rând palatele și cetățile miceniene au fost jefuite și distruse de dorieni, ultimul val de indo-europeni, ce vor aduce în Europa un nou element ce va deschide o noua epoca de idei, războaie și imperii: Epoca Fierului.
11.- Epoca clasică - Istoria antică.
Civilizațiile clasice au prosperat și au stabilit multe căi de dezvoltare și modele de urmat pentru mai târziu. Însă nu după mult timp ele au fost expuse atacurilor unor triburi de nomazi numiți barbari, iar prețul plătit pentru a le înfrunta a fost ridicat. În jurul anului 450, mărețele imperii s-au prăbușit.
Europa a văzut răsăritul a două civilizații mărețe, întâi Grecia, apoi Roma. Alte culturi, ca cea a celților, au fost copleșite și absorbite. În perioada 400-300 orașele-stat independente din Grecia se luptau între ele cu regularitate, ceea ce a dus, în final, la declinul lor. Între timp, în Italia, cetatea Romei adoptă obiceiurile grecilor, extinzându-se și întărindu-se până când a crescut un imperiu vast, care prin anul 100, se întindea din Arabia până în Scoția. Odată cu cuceririle, Roma a răspândit pe teritoriile sale o noua religie-creștinismul. Totuși, în jurul secolelor IV-V, aceasta mare civilizație a început să se dezintegreze.
Orientul Mijlociu a fost influențat de Grecia și Roma. Alexandru cel Mare si-a stabilit capitala la Babilon, aducând influențele grecești reformatoare în această regiune străveche și tradiționalistă. Mai târziu, romanii au dominat Siria, Palestina și Egiptul. În est, civilizația prosperă a Persiei oscila între lumea occidentală și cea orientală.
În jurul anului 350 î.e.n., dinastia Qin a unit China pentru prima oară sub un singur împărat. Apoi, puterea a fost preluată de dinastia Han, care s-a menținut până în anul 220 și a creat un sistem imperial stabil, bazat pe principiile confucianiste. În India, dinastia budistă, Maurya, a creat o cultură remarcabilă în perioada 320-185 î.e.n. În anul 320, o noua dinastie hindusă, Gupta , a întemeiat în nordul Indiei un oraș-imperiu care a dăinuit până în 500. În alte zone din Asia-Japonia, Thailanda și Indonezia s-au dezvoltat alte culturi, pe teritorii mai restrânse.
În Africa trăiau diferite populații tribale. În jurul anului 400 î.e.n., în vestul continentului s-a dezvoltat cultura Nok. În 350, regatul Axium a cucerit regatul Kuș. Prin 500, populația bantu ajunsese în sudul Africii.
În America de Nord, triburile nord-americane erau răsfirate de-a lungul continentului. Viața era relativ simplă, se ocupau cu vânătoarea, culesul și cultivarea pământului într-o mare diversitate de medii naturale. Dar în regiunea Ohio, cultura Hopewell a ridicat orașe și movile pentru ceremonii, marcând apariția primei civilizații de la nord de Mexic. Prin 500, în regiunile care astăzi fac parte Utah, Arizona și New Mexico a început să se dezvolte cultura Anasazi.
Pe teritoriile actuale ale Mexicului și Peruului s-au dezvoltat mai multe civilizații. Perioada de prosperitate maximă a acestora a fost în anii 1-600. În Mexic, drumul a fost deschis de marele oraș comercial Teotihuacan, cu temple-piramidele și palatele sale. Mayașii puneau bazele unei civilizații care avea să dezvolte scrierea și astronomia. În mod independent, în Peru, s-a dezvoltat orașul Tiahuanaco, pe înălțimile munților Anzi, lângă Lacul Titicaca. Pe coasta peruviană începuseră să se stabilizeze culturile Chavin, Nazca și Moche.
În Australia, populația aborigenă ducea o viață simplă și liniştită, fără contacte cu lumea exterioară. Noua Zeelandă avea puțini locuitori. În Oceanul Pacific, polinezienii continuau sǎ colonizeze insule răspândite pe o suprafață vastă.
12.- Epoca fierului
După mii de ani de progres, civilizațiile epocii bronzului au înfruntat colapsul. Egiptul se afla în declin lent, imperiul hitit se dezintegrase, iar Grecia intra într-un "ev întunecat". în urma invaziei popoarelor mării și popoarelor indo-europene, haosul a cuprins lumea mediteraneană, comerțul fiind în declin, iar armele din bronz nu mai puteau face față invaziilor. Dar undeva în est, un nou element va deschie cheia spre viitorul umanității ce va îmbunătăți armele, va naște noi idei și va forma noi imperii, transformând planeta - Epoca Fierului, epoca în care trăim și în prezent. Primele semne ale utilizării fierului provin din Sumer și Egiptul Antic, unde în jurul anului 4000 î.e.n. s-au creat primele obiecte din fier meteoric. Între 3000 î.e.n. și 2000 î.e.n. crește numărul obiectelor realizate din fier topit în Anatolia, Egipt, Mesopotamia, Indus, Pakistan. Topirea fierului și extragerea metalului din minereu de fier pare să fi fost descoperite în secolul al XII-lea î.e.n., în Munții Caucaz, Asia Mică sau India. Producția de fier forjat datează din aproximativ 1.000 î.e.n. În această perioadă se pare că fierul era utilizat în scop ceremonial, fiind un metal extrem de scump, mai scump decât aurul. Pentru prima oară o metalurgie sistematică a fierului apare în cadrul Imperiului Hitit în secolul al XIV-lea î. en. iar în India începând cu 1800 î.e.n. În jurul anului 1200 î.en. utilizarea fierului a devenit uzuală în Orientul Apropiat însă pentru o lungă perioadă de timp metalul dominant rămâne bronzul Până în secolul al XII-lea î.e.n., fierul a înlocuit în mare măsură de bronz ca metalul preferat pentru unelte și arme în Mediterana de Est.
Epoca fierului corespunde perioadei istorice când producția fierului era cea mai sofisticată etapă a metalurgiei. Răspândirea tehnologiei fierului precum și marea abundență de surse de minereu de fier a făcut ca acest metal să fie mult mai ieftin decât bronzul și a fost adoptat pe o scară largă.
Una din cele mai importante culturi arheologice este cultura Black and Red Ware. Datată în perioada timpurie a epocii fierului are o arie de răspândire mare și este datată între secolele XII - IX î.e.n. fiind precursoarea civilizației Vedice. În jurul anului 300 î.e.n. în această regiune a lumii s-a creat pentru prima dată oțel. Minereul de fier era topit împreună cu cărbune și sticlă, astfel prin topire fierul putea face astfel absorbție de carbon.
Rezultatul, numit fūlad. Epoca fierului în Orientul Apropiat este considerată ca începând cu descoperirea metalurgiei fierului în Anatolia și în regiunea Munților Caucaz la sfârșitul mileniului II î.e.n. De aici metalurgia fierului s-a răspândit în întreg Orientul Apropiat, piesele din fier înlocuindu-le pe cele din bronz la începutul mileniului I î.e.n. Utilizarea armelor de fier de către hitiți este considerată un factor însemnat la expansiunea rapidă a Imperiului Hitit. Lumea egeeană se pare ca a cunoscut această tehnologie ca urmare a expansiunii hitite, a migrației popoarelor mării iar răspândirea tehnologiei în întreaga Grecie este pusă pe seama invaziei dorienilor. Obiecte de fier au fost descoperite în China și datate cel mai devreme în dinastia Zhou (secolul VI î.e.n.). Pe platoul tibetan epoca fierului este asociată cu cultura Zhang Zhung descrisă în scrierile vechi tibetane. În peninsula Korea primele obiecte de fier au fost introduse ca urmare a schimburilor comerciale din timpul dinastiei Han (aproximativ 300 î.e.n.).
Civilizația Nok a fost prima cultură arheologică din Africa de vest care a utilizat tehnologia fierului înainte de anul 1000 î.e.n. Metalurgia fierului a continuat să se răspândească în Africa împreună cu metalurgia cuprului ajungând în sudul continentului în jurul anului 200. Răspândirea fierului a revoluționat comunitățile Bantu, care au trecut de la uneltele de piatră direct la cele de fier și astfel au trecut la un mod de viață sedentar, devenind o cultură cu o tehnologie superioară în sudul Africii în care unelte și arme de fier au fost produse în cantități industriale. Fierul a fost introdus în Europa în jurul anului 1000 î.en., probabil din Asia Mică iar apoi s-a răspândit spre vest în următorii 500 de ani. Expansiunea greacă iar apoi cea a imperiului roman a pus capăt epocii fierului; iar prin introducerea scrisului întregii preistorii. În Europa Centrală epoca fierului se împarte în două mari perioade: cultura Hallstatt și cultura La Tène (începând cu 450 î.e.n.).
Epoca Fierului a provocat apariția triburilor celtice răsfirate în Europa nord-vestică și centrală. Celții alcătuiau o confederație de triburi separate, dar cu culturi comune, ca triburile galice din Franța, precum Arvenii, triburile bretone ca Icenii din Britania, triburile germanice ca cimbrii din Germania, celt-iberienii din Spania, ilirii și tracii, geto-dacii din nordul Peninsulei Balcanice. Celții s-au dezvoltat ca agricultori tribali uniți în jurul fortificaților, a căror unitate era asigurată de căpetenii și druizi-preoți învățați, făuritori de legi, barzi și înțelepți ai tribului. Celții, fiind buni meșteșugari, produceau bijuterii, vase de ceramică, arme și cupe împodobite cu modele și forme geometrice complicate. Vestiți ca războinici de temut, celții își făceau arme și unelte din fier.
13.- Primele imperii
Între secolul IX î.e.n., Asiria a renăscut de sub dominația huriților.
Asirienii fiind experți în asedii și folosind berbeci și turnuri de asedii preluate de la hitiți, fiind totodată și arcași și războinici de temut, au anexat cu succes Babilonul, Egiptul, Palestina, Arabia de nord, Urartu și Elam, Asia Mică, Caucaz
Africa de Nord și estul Mării Mediterane, devenind un imperiu vast sub regii Tiglath-Pileser I și Tiglath-Pileser al III-lea. Capitala era Ninive, unde au fost ridicate clădiri, palate cu grădini întinse, zigurate și canale de irigație. Ultimul mare rege al Asiriei, Assurbanipal, un rege nemilos, dar și patron al artelor, a construit o uriașă bibliotecă cu vechile scrieri sumeriene și akkadiene copiate pe tăblițe de lut despre științe și mituri, precum Epopeea lui Ghilgameș.
După moartea regelui, Asiria a fost cucerită de babilonieni sub comanda regelui caldeean, Nabopolassar.
Fiul său, Nabucodonosor, a extins imperiul, cucerind Palestina, Siria și Iudeea, unde a distrus Ierusalimul și a luat poporul evreu în captivitate. Și-a dedicat cea mai mare parte a timpului înfrumusețării Babilonului, fortificând orașul cu ziduri imense și construind Grădinile Suspendate, Poarta lui Ishtar și Ziguratul lui Marduk, devenind o metropolă cu prăvălii și ateliere, unde se vindeau mărfuri din toate colțurile orientului. Orașul având ieșire la fluviul Eufrat, se construiau bărci de stuf, care călătoreau până în India și estul Africii. Dar prosperitatea nu avea să dureze mult. În anul 539 î.e.n., regele Cirus al II-lea cel Mare, cu o armată de călăreți și arcași perși și mezi iscusiți proveniți din Iranul de azi, au cucerit Babilonul, Palestina, Siria, Lidia și Asia Mică. Fiul său Cambyses, a invadat Egiptul.
Succesorul său, Darius I, a extins imperiul până în India și Grecia și l-a reorganizat, numind satrapi care să guverneze fiecare provincie. A construit drumuri și orașe comerciale, palate mărețe ca cel de la Persepolis, a încurajat comerțul prin introducerea unei monede unice.
El și cu Xerxes I au încercat să cucerească Grecia, dar armatele lor de "nemuritori" n-au răzbit în fața armatelor de hopliți spartani și atenieni ce luptau pentru libertate. Măcinat de revolte și probleme economice, imperiul intră în declin, tocmai un moment oportun pentru noul cuceritor.
După terminarea războiului peloponeziac, macedonenii conduși de Filip au cucerit întreaga Grecie în 359 î.e.n. Dar a fost asasinat, fiind urmat de noul lider, tânărul și ambițiosul Alexandru cel Mare, ce și-a propus să anihileze amenințarea persană asupra Greciei și să pună stăpânire pe bogățiile orientului.
În campania din 334 î.e.n., a cucerit Asia Mică, apoi Siria și Egiptul. Cu ajutorul disciplinei și organizării falangelor macedonene, l-a învins pe Darius al III-lea în bătăliile de la Issos și Gaugamela. Falanga macedoneană era formată din 16 rânduri de soldați infanteriști care mărșăluiau.
Soldații din aceste rânduri țineau în mâini sulițe de 5 sau 6 metri lungime, numite sarissa. Cu ajutorul acestor sulițe, dușmanii erau ținuți la distanță.
În 331 î.e.n., a anexat Babilonul, în numai 13 ani formând un imperiu vast din Grecia până în Afghanistan. A impus răspândirea culturii grecești în orient și a fondat orașe pe care le-a denumit după numele său, cea mai celebră fiind Alexandria din Egipt. Alexandru a mărșăluit către Asia Centrală și India, de unde soldații săi au refuzat să meargă mai departe. Alexandru s-a retras la Babilon, unde în 323 î.e.n., la 32 de ani, a murit de febră. Generalii săi s-au luptat între ei pentru împărțirea imperiului, conflictul luând sfârșit în 281 î.Hr., cu înființarea a trei state principale: Regatul Ptolemeic în Egipt cu capitala la Alexandria; Imperiul Seleucid în Siria și Mesopotamia cu capitala la Antiohia și Regatul antigonid în Macedonia și Grecia centrală. La apogeul epocii elenismului, s-au ridicat realizări monumentale ca Farul din Alexandria sau Colosul din Rhodos.
În India, la doi ani de la moartea lui Alexandru, Chandragupta a ajuns la putere în Magadha și a invadat în 10 ani India de nord, formând Imperiul Maurya. Nepotul acestuia, Așoka, a extins imperiul și inițial, hindus fiind, a adoptat legile morale budiste de corectitudine și non-violență. A trimis misionari budiști în Indonezia, Egipt și Asia Centrală. A ridicat un număr mare de stâlpi de piatră inscripționați cu reguli morale și religioase pentru popor, precum și sisteme de iazuri, irigații și fântâni. A avut o poliție secretă cu ajutorul căreia își conducea imperiul diversificat în peste 60 de limbi și credințe diferite. Nu a reușit să unifice imperiul, deosebirile dintre hinduși și budiști adâncindu-se tot mai mult, iar după moartea sa, Imperiul Maurya s-a dezmembrat, iar India s-a fragmentat în mici regate.
În Orientul Îndepărtat, împăratul Qin Shi Huang, care a creat imperiul Qin unind cele șapte state chineze, căuta elixirul nemuririi. Ironic, un nou aliaj casant de fier este obținut prin topirea și reducerea minereurilor de fier în furnale - fonta, din care se vor produce săgețile din metal ce vor menține imperiul veșnic. Producerea săgeților va da naștere procesului de fabricare în masă și la inventarea unei noi arme-arbaleta, ce va menține unirea celor șapte state chineze într-un singur imperiu de 1 milion de km² și cu o populație de 27 de milioane de persoane. Cu un antrenament de doar câteva zile, arcașii chinezi ce trăgeau cu arbaleta erau adevărați ucigași profesioniști. Pentru a-și apăra imperiul, împăratul inițiază cel mai ambițios proiect din istorie-construirea Marelui Zid Chinezesc, ce-i va ține departe pe invadatorii nomazi din Asia centrală. În ciuda realizărilor sale, împăratul s-a îmbolnăvit, iar prescripțiile medicilor săi, printre care consumarea mercurului, avea să-i aducă moartea. A fost înmormântat într-un mormânt de 20 km², dar nu a plecat în viața de apoi de unul singur, fiind îngropat cu suita sa de curtezane sacrificate și meșteșugarii și constructorii mormântului blocați în interior pentru a menține secret locul mormântului, păzit de o extraordinară forță de 8000 de soldați de teracota, fiecare soldat având trăsături unice.
***
Peste 8.000 de soldaţi, 130 de care de luptă cu peste 600 de cai – aceasta este Armata de teracotă pe care Împăratul Qin Shi Huang a gândit–o pentru a–şi apăra nemurirea. Timp de două mii de ani, armata a zăcut neştiută în adâncurile pământului, iar de la descoperirea ei strânge mii de vizitatori şi sute de demersuri ştiinţifice.
Pe plaiurile elene, epoca fierului va deschide o nouă epocă în istoria umanității - cetățeni ce își exercitau puterea prin vot și soldați pregătiți să-și apere micile orașe-stat.
Două state de câteva mii de km² aveau să înfrunte un imperiu de 8 milioane de km², acestea fiind Atena și Sparta. Cetățile grecești se rivalizau reciproc, însă o dată la patru ani, făceau pace când se desfășurau Jocurile Olimpice.
14.- Democrație și despotism
În 594 î.e.n., Solon ajunge în fruntea Atenei, un poet și om politic care oferă o nouă organizare Atenei, punând bazele timocrației .
Grecii, fiind negustori, aventurieri și buni navigatori, au influențat multe culturi din regiunile îndepărtate, înființând colonii pe coasta Mării Negre, în Libia și în Sicilia și Negre, în Libia și în Sicilia și pe țărmurile sudice ale Franței, Italiei și Spaniei.
|
---|
Solon impune Adunarea Poporului (alcătuită din stările privilegiate). Puternica Adunare a Poporului (exceptând femeile, sclavii și străinii) se întrunea pe dealul Pnyx sub Acropole pentru a vota deci-ziile. Între anii 508-507 .e.n., Clistene desființează îm părțirea pe baza censului și impune o nouă reformă
administrativă și creează ostracismul pentru apărarea regimului politic democratic, fiind exilați din Atena toți cei care erau considerați potențiali tirani. Spartanii, care erau antrenați de la vârste fragede, erau considerați ca fiind cei mai feroce și disciplinați soldați ai antichității. Se opuneau luxului și se dedicau antrenamentelor grele și pedepselor dure. Hopliții spartani erau înarmați cu săbii, scuturi grele și sulițe din fier. Atena era dedicată culturii, Confruntarea avea să decidă viitorul lumii occidentale în lupta dintre democrația ateniană și despotismul persan. Pentru că Atena a sprijinit cetățile grecești din Asia Micǎ în revoltele ionice, regele-zeu, Darius I, decide să pedepsească polisurile. A trimis soli în orașele grecești cerându-le supunere, precum și „pământ și apă”. |
Atena și Sparta au fost printre singurele care au refuzat. Flota persană a debarcat pe coasta de nord a Aticii, la golful de la Maraton pentru obiectivul final din campania de pedepsire: Atena, iar câștigarea bătăliei la Maraton avea să reprezinte un drum liber spre oraș. Însă, o armată de 9000 de atenieni și 1000 de plateeni, fără cavalerie și arcași, aflați la comanda strategului Miltiades și polemarhului Callimachus, au declanșat atacul în pas alergător spre tabăra persană unde perșii își descărcau proviziile din corăbiile acostate. Văzându-i pe hopliții greci înaintând nebunește spre sinucidere, „nemuritorii”, 20-30 000 de pedeștri și infanteriștii perși, 1000 de călăreți și miile de arcași s-au aliniat.
Arcașii perși își lansează săgețile întunecând cerul, dar hopliții au rezistat șiroaielor de săgeți datorită scuturilor lor masive. După încleștări strânse, perșii, înfrânți fiind, s-au îmbarcat în corăbiile lor și s-au retras înapoi în Asia Mică.
Victoria grecilor a fost anunțată de Filipide care a alergat 42 kilometri de Maraton la Atena. Proba olimpică, maratonul, i-a fost dedicată lui și armatei grecești care a luptat pentru libertate.
Zece ani mai târziu, în primăvara anului 480 î.e.n., succesorul lui Darius, regele Xerxes I inițiază o nouă
campanie de pedepsire.
Xerxes inițiază construirea podului de vase la Hellespont pe care îl va traversa spre Grecia centrală prin Tracia si Macedonia, sprijinit de o flotă puternică și cu armata numeroasă de 800.000, fiind cea mai mare armată de până atunci. Generalul atenian, Temistocle, a inițiat blocarea strâmtorii Artemisium de către flota grecească pentru a opri înaintarea flotei persane. În vara aceluiași an, o armată formată din 7000 de greci din orașele-state aliate au mărșăluit spre nord pentru a bloca trecătoarea Termopile ținând piept timp de 3 zile armatei masive invadatoare, până când au fost încercuiți. Generalul spartan, Leonidas, a ordonat retragerea conti-ngentului grec spre sud. Rămas cu o forță redusă numeric, formată din 300 de spartani, 700 de thespieni și 400 de thebani, toți au fost răpuși eroic. |
În septembrie 480 î.e.n., în bătălia navală de la strâmtoarea Salamina, flota grecească, inferioară numeric (300-400 de treime) învinge flota persană de 700 de corăbii datorită șiretlicului și ingeniozității strategice a lui Temistocle de care a dat dovada.
În 479 î.e.n., Mardonius, care comandă o armată de 120.000 de soldaţi, a ales să se lupte cu grecii în bătălia finală de pe câmpia Asopus, dintre Teba si Plateea. La Atena, era exercitată puterea oamenilor prin dreptul de vot ce aveau datoria de a-și apăra orașul. Atenienii erau din nou nevoiți să voteze pentru viitorul lor: să accepte dominația persană depunând în urnă pietricele negre sau să lupte pentru libertate depunând pietricele albe în urnă. Rezultatul a fost că majoritatea au votat pentru a lupta în numele libertății. August 479 î.e.n., Plateea-orașele state grecești și-au lăsat deoparte rivalitățile și și-au unit forțele pentru a lupta în bătălia finală împotriva marelui imperiu persan. O armată de 80.000 de greci patrioți la comanda generalului spartan, Pausanias, din toate orașele-state avea să lupte împotriva unei armate uriașe de 120.000 de mercenari și recruți persani din toate colțurile orientului. Comandantul persan, Mardonius, credea că supe-rioritatea numerică era cheia pentru victoria persană. În schimb, grecii care erau extenuați, inferiori numeric și expuși, aveau să deschidă o noua cale în istoria războiului, o tactică ce presupunea ca soldații să lupte împreună și să se protejeze reciproc - falanga, o formație de luptă a soldaților pedeștri spartani înarmați cu lănci lungi, care atacau într-o anumită formație în rânduri compacte. Compactându-se cu scuturile grele, hopliții deveneau o mașinărie umană de război, doar lucrând împreună. Îndatoririle hoplitului în antichitate erau: să ucidă inamicul, să se apere pentru a supraviețui și să-și apere camaradul. Într-un mod nesăbuit, Mardonius a atacat utilizând cavaleria, probabil pentru a-i încuraja pe greci să coboare pe câmpie și să se expună, dar panta dealului era cu desăvârșire nepotrivită pentru atac. Perșii au pierdut bătălia și au fost forțați să se retragă. Între timp, la Mycale, flota grecească a obținut o victorie împotriva flotei persane. După o săptămână de confruntări la Plateea, Mardonius însuși a pierit în luptă. Grecii au reocupat Teba după 20 de zile de asediu, iar liderii tebani care s-au alăturat perșilor au fost executați. Deși luptele au continuat până la pacea de la Callias încheiată în 448 î.e.n., victoria de la Plateea a fost decisivă pentru menținerea democrației grecești și triumful acesteia asupra despotismului persan. Războaiele medice, asemeni confruntării dintre David si Goliat, ne-au arătat că nu întotdeauna superioritatea numerică învinge, ci ingeniozitatea și organizarea, precum și idealul pentru care luptăm: libertatea. La o generație după bătălie, atenienii au votat pentru construirea unui monument ce va comemora lupta lor pentru libertate: Partenon.
Monumentul, a cărei construcție a durat 50 de ani, a fost un templu dedicat Atenei, zeița înţelepciunii, ce a devenit simbolul democrației. Tot atunci, atenienii îl vor alege pe Pericle, general, orator și om de stat atenian, drept conducător între 443 și 429 î.e.n., timp în care a inițiat numeroase reforme democratice, care au transformat orașul într-un centru politic, cultural și artistic al lumii grecești.
Atena a atins o mare dezvoltare, devenind centrul comercial, politic și cultural al întregii Greciei antice, iar Pericle, șef al partidului democrat, mare protector al științelor și artelor. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.e.n.) a fost supranumit "Secolul lui Pericle". Dar pacea nu a durat mult timp. În 431 î.e.n., cele două coaliții, Liga Peloponeziacă (conducătoare fiind Sparta) și Liga de la Delos (Atena aflându-se în fruntea Ligii) au intrat într-un lung conflict sub pretexte teritoriale.
Ambele tabere au utilizat toate rezervele materiale și umane de care dispuneau, ceea ce va duce la secătuirea potențialului lor militar și economic. Distrugerile au fost amplificate de marea epidemie de ciumă, care afectează grav Atena (429 î.Hr.), liderul atenian Pericle numărându-se și el printre victime. Conflictele interne din Atena, dar și gravele neînțelegeri ale acesteia cu aliatele sale din Liga de la Delos au amplificat dezastrul. După o ultimă înfrângere, Atena este obligată să-și predea flota spartanilor și să-și dărâme fortificațiile în anul următor. Imperiul atenian format în secolul al V-lea î.Hr. era definitiv distrus, toate posesiunile maritime ale atenienilor, fiind pierdute și instaurându-se regimului celor 30 de tirani la Atena.
15.- Pax Romana
Înainte să formeze un imperiu, Roma era doar o comunitate formată din mai multe așezări etrusce situate între dealurile Palatin, Capitoliu, Quirinal și Esquilin în sec. VIII-VII î.e.n. Legenda spune că Romulus e
considerat fondatorul Romei. După ce a fost condusă de o serie de șapte regi, în anul 509 î.e.n., ultimul rege etrusc este înlăturat de aristocrații, numiți patricieni, care preiau puterea și formează Senatul. Ia naștere Republica Romană. În secolul V î.e.n., sunt create funcțiile de tribun și Adunarea Poporului-Plebeii. Roma își lărgește sfera de influență spre centrul Peninsulei Italice și cucerește orașul etrusc Veii, punând capăt supremației etrusce. Dar izbucnește lupta de clasă dintre patricieni și plebeii lipsiți de drepturi politice. În anul 450 î.e.n., este redactat astfel primul cod roman de legi și cele 12 table. Echilibrul politic între plebei și patricieni este garantat prin crearea consulilor și acordarea accesului plebeilor în viața politică, adoptând modelul grecesc. În secolul IV î.e.n., este construit primul apeduct din Roma, Aqua Appia, pentru a furniza apa proaspătă orașului. |
Dar în anul 387 î.e.n., galii, conduși de Brennus atacă Roma. Atacul îi va motiva pe romani să inițieze o politică militară defensivă și de expansiune teritorială. Prin numeroase războaie împotriva damnaților, etruscilor și latinilor, Roma devine nucleul puterii în centrul Peninsulei Italice.
Între 264-241 î.e.n. se desfășoară Primul Război Punic pentru controlul Siciliei și se încheie cu înfrângerea Cartaginei. Odată cu ascensiunea Romei de la oraș-stat la putere mondială se remarcă generali care devin un pericol pentru echilibrul dintre pozițiile supreme din domeniul politic și militar. Prăzile bogate de război și aprecierea publică transformă arta războiului într-o afacere atractivă și aducătoare de profit.
Sunt create provinciile Sicilia, Sardinia și Corsica ce presupune trimiterea unor administratori și magistrați care scapă de controlul Romei și conduc asemeni regilor, beneficiind de bogățiile locale. În 218 î.e.n., comandantul militar cartaginez Hannibal inițiază o campanie spre peninsula italică, traversând Alpii cu armata sa, cu zeci de elefanți africani. La capătul a 16 ani de lupte Hannibal părăsește neînfrânt pământul Italiei. La Zama însă, în Tunisia, în ultima bătălie a celui de-al doilea război punic (202 î.Hr.) Hannibal este înfrânt de Scipio, Cartagina semnând, în anul următor, tratatul de pace. Roma se confruntă cu Filip V al Macedoniei în cele două războaie macedonene.
Îi alungă pe macedoneni din Grecia și anexează Macedonia după cel de-al treilea război macedonean. În 146 î.e.n. Roma asediază și distruge Corintul și Cartagina. Primește Pergamul și înființează provincia Asia.
În 133 î.e.n., Tribunul Tiberius Gracchus pune presiune asupra Senatului prin solicitările sale făcute cu sprijinul plebeilor, amenințând monopolul politic al oligarhilor din Senat. Moartea sa împarte Senatul în două facțiuni: Optimates și Populares. În 81 î.e.n., consulul general Sylla conduce o campanie împotriva regelui Mitridate VI din Pont. Marius, care a cucerit Numidia și i-a învins pe teutoni și cimbri, inițiază o reformă militară, înlocuind serviciul militar obligatoriu cu o armată de soldați profesioniști. Grație reformelor lui Marius, Sylla își formează o armată de soldați. Dar este destituit din funcția de consul, fiindu-i acordată lui Marius. Războiul civil se declanșează când Sylla îl alungă pe Marius și uzurpează funcția de consul, devenind dictator. După ce se retrag, romanii conduc un al doilea război mitridatic. Între anii 73-71 î.e.n., la Capua, un mercenar trac, Spartacus, ajuns sclav-gladiator, se revoltă, cu 70.000 de sclavi și traversează Italia. Răscoala sa este înăbușită de trupele romane conduse de Crassus.
Zece ani mai târziu, Iulius Cezar, Cneus Pompeius Magnus și Marcus Licinius Crassus își împart puterea printr-un prim Triumvirat, iar constituția republicii este anulată, marcând declinul republicii. Pompei cucerește Siria, Palestina și Iudeea și ocupă Imperiul Seleucid, iar Cezar conduce o campanie în Galia și o transformă în provincie romană. Traversează Rubiconul, fără să predea trupele și pornește o luptă cu Pompei (sprijinit de Senat) pentru putere. Îl învinge pe Pompei la Bătălia de la Pharsalus. Cezar este ales consul pe viață, ulterior dictator în anul 44 î.e.n., dar este asasinat de un complot senatorial, fiind considerat dușman al idealurilor republicane. Antoniu, Lepidus și Octavian formează un al doilea triumvirat. Îi anihilează pe ucigașii lui Cezar la Phillipi și își împart sferele de influență. După ce Antoniu se căsătorește cu regina Egiptului Ptolemeic, începe un conflict dintre el și Octavian, care degenerează într-un război civil. Marc Antoniu e învins în bătălia navală de la Actium și se sinucide, ulterior și Cleopatra. Octavian cucerește Alexandria și transformă Egiptul în provincie romană. Octavian înființează Principatul și devine împărat sub titlul de Augustus, Roma ajungând la stadiul de Imperiu.
Romanii au construit imperiul cu ajutorul legiunilor sale disciplinate și bine organizate din soldați profesioniști înarmați cu săbii gladium, sulițe pilum și scuturi pentru apărare și atac. În asedii utilizau catapulte și turnuri de asedii. Legionarii erau grupați în lupte în formația de luptă testudo,
devenind mașini de război mult mai puternice decât falangele macedonene.
Cucereau teritorii pentru me-tale prețioase ca plumbul utilizat în construirea apeduc-telor; fier, bronz și staniu pentru arme și unelte; lemn pentru construcții, sclavi pentru forță de muncă în minerit și construcții; și aur și argint pentru a-și plăti soldații. Modelul economic roman consta în cuceriri si bătălii și exploatarea resurselor din teritoriile cucerite. Peste 50% din trezoreria Romei era investită în armata romană, dublu peste bugetul militar al SUA de azi. Soldații romani nu erau doar mașini de ucis, ci constructori de drumuri, castre și poduri. Drumurile romane erau căi de comunicație ale rețelei rutiere create de romani. Deoarece erau cel mai adesea construite în linie dreaptă, ele permiteau parcurgerea mai rapidă a distanțelor decât pe vechile drumuri sinuoase din Imperiul Roman, pornind de la Roma. Drumurile legau între ele cetățile din toate punctele Italiei, apoi ale Imperiului, cu centrele de decizie politice sau economice. Ele permiteau deplasările, ușor practicabile pentru epocă, ale trupelor sau negustorilor și curierilor. Marea acoperire oferită de drumurile romane a condus la crearea dictonului popular: „Toate drumurile duc la Roma”. Rețeaua de drumuri a permis expansiunea economică a Imperiului, apoi, în perioada de decădere a acestuia, a ușurat marile invazii. Roma nu s-a remarcat numai datorită luptelor, ci și datorită ingeniozității sale. |
Romanii beneficiau de aprovizionare cu apa și canalizare în casele lor daca plăteau o taxă în funcție de dimensiunea conductelor și de utilizare. 11 apeducte aduceau 200 milioane de litri de apă în oraș, în fiecare zi, alimentând 1300 de fântâni și 144 de toalete publice, 850 de băi termale și doar 11 publice, cea mai mare acoperind 32 de acri. Romanii utilizau apele pentru evacuarea deșeurilor. Marele canal de evacuare a deșeurilor din Roma antică se numea „Cloaca maxima” care este utilizată și azi. Monte Testaccio care a fost primul depozit de gunoaie, avea 115 metri înălțime și cuprindea 53 de milioane de piese de gunoaie. Hipocaustul a fost primul sistem de încălzire centrală bazat pe încălzirea în pardoseală, utilizat în Roma antică, în special în terme. Roma angaja curățători de străzi, gardieni de trafic, pompieri și directori funerari ca să-i îngroape pe romanii decedați în afara zidurilor orașului. Cetățenii romani beneficiau de servicii poștale și chiar de ziare cotidiene. Roma a fost unul dintre cele mai mari și dezvoltate orașe din antichitate, devenind primul mega-oraș din istorie. Roma a avut 1 milion de locuitori în anul 1. A trebuit să treacă 1800 de ani ca populația acesteia să fie depășită de numărul locuitorilor Londrei. Primele apartamente romane aveau 5 etaje. Forul lui Traian a fost primul "Shopping Mall", care avea 4 etaje înălțime și cuprindea 150 de magazine și birouri. Prima formă de ciment a fost descoperită de către romani.
Înlocuind calcarul cu marne și marno-calcare în cuptoarele de obținere a varului și crescând temperatura de ardere, au obținut un material care, fin măcinat și amestecat cu cenușă vulcanică, este considerat primul ciment din istorie („caementum”). Amestecul s-a numit și ciment puzzolanic după numele localității Pouzzolli de lângă Vezuviu, de unde s-a exploatat prima dată cenușa vulcanică. Rețeta cimentului a fost uitată după decăderea Imperiului Roman până în secolul al XVI-lea. Până în secolul a XIX-lea, Panteonul din Roma a rămas cea mai mare clădire din ciment din lume, fiind o clădire din Roma (Italia), comandat de Marcus Agrippa ca un templu pentru toți zeii din Roma antică. Circus Maximus a fost cea mai mare arenă sportivă din istorie, fiind destul de largă cât să cuprindă 5 stadioane Yankee. Colosseum, marele amfiteatru construit în anul 80 în care se organizau luptele dintre gladiatori putea găzdui 50 000 de spectatori, care puteau ieși afară în numai 15 minute după încheierea spectacolelor. Ocazional, arena era umplută cu apă și se desfășurau simulările bătăliilor navale. Gladiatorii erau sclavi forțați și antrenați să lupte, dar mulți erau oameni liberi în căutare de faimă și glorie.
Gladiatorii erau considerați și favorizați de spectatori ca fiind „celebrități" antice. Mulți mureau înainte să îndeplinească 30 de ani. Cei care câștigau luptele după o vreme nu erau numai eliberați, ci deveneau faimoși.
Imperiul Roman menținea relații comerciale cu Imperiul Han în mod indirect, romanii fiind mari amatori de mătase, după ce ei o achiziționaseră, pe la începutul erei creștine, de la parți și indieni care o cumpărau de la negustorii ce călătoreau prin îndepărtatul Orient. Secretul producerii mătăsii avea să rămână în continuare ascuns. Numeroase alte produse erau transportate pe aceleași rute: pietre prețioase și semiprețioase, porțelanuri, stofe de lână sau de in, ambră, fildeș, lac, mirodenii, sticlă, coral, metale prețioase și arme etc. Perioada de glorie a lui Augustus este urmată de o perioadă de agitație: în anul 9, trei legiuni romane sunt distruse de o ambuscadă a triburilor germanice. Timp de patru ani, Roma a fost supusă regimului sadic a lui Caligula. |
În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză în vremea împăratului Nero (54-68) și Anul celor patru împărați, imperiul și-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia și părți din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și părțile Daciei de est (care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior).
După aceasta a urmat o perioadă de pace, cu excepția unor conflicte militare din vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180). În anul 212 împăratul Caracalla (211-217) a oferit cetățenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. În pofida acestor măsuri, secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni își proclamau comandanții ca împărați, și au avut loc foarte multe războaie civile. A reorganizat administrația în mai multe prefecturi și dioceze, și va împărți imperiul (în 286), el luând răsăritul (linia de împărțire fiind între Italia și Dalmația), având capitala la Nicomedia. Va instaura și Tetrarhia, prin care, imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguști și 2 Cezari, câte un August și un Cezar pentru fiecare parte (apus și răsărit). În urma unor războaie civile împăra-tul Constantin I (306-337) va reu-nifica imperiul. (până atunci fuse-se persecutată de foarte multe ori, în special în vremea lui Diocletian), iar în 325 la Niceea, s-a ținut primul sinod ecumenic, la care arianismul a fost recunoscut ca erezie (deși se pare ca la acea vreme, Constantin îi favoriza mai mult pe arianiști). Ultimul împărat care va conduce o scurtă vreme întreg imperiul, va fi Theodosius I (379-395), numai din anul 394. Acesta va proclama Creștinismul ortodox (adică nearianist), ca religie oficială în 380, iar în 381, va fi ținut la Noua Romă, Constantinopol, al doilea sinod ecumenic. |
În 395, imperiul va fi împărțit fiilor lui Theodosius, Arcadius (395-408) în Răsărit), iar Honorius (395-423) în Apus. În vara anului 410, vizigoții la comanda lui Alaric I au jefuit Roma.
Am o anumită vârstă şi m-am cam săturat de mine. Aş vrea s-o iau de la capăt.″ aforism de Nicolae Bunduri
16.- Religie și filozofie
În lumea greco-romană, mitologia și-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul și fratricidul și în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea). Zeii greco-romani nu sunt numai prin excelență antropomorfi, nu au numai firi omenești, dar de fapt nu dispun de atribute divine în sens major (departe de absolutul concept ulterior din filozofia greacă); în miturile timpurii, acești zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice).
Aceștia au nevoie de informatori și crainici, ca să afle despre mersul lumii; sunt supuși surprizelor și manevrați de certuri, ambiții, orgolii, capricii, fiind impulsivi și răzbunători (deși unii "teologi" antici, ca Hesiod, au încercat să justifice aceste trăsături). Tot Panteonul olimpian - lipsit de măreție -duce o viață de clan certăreț lipsit de norme morale, incestuos, excesiv în actele erotice.
Lumea mitologiei grecești este complexă: monștrii, războaie, intrigi și zei indiscreți sunt numeroși, iar genealogia lor se încrucișează deseori. Este important de reținut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din istorie. De asemenea Iliada și Odiseea sunt considerate istorice. În mitologie există eroi semizei care înfruntă destinul și chiar zeii înșiși, specific caracterului civilizației grecești în care s-au pus bazele rațiunii și ideii că omul poate să fie răspunzător de acțiunile sale și să-și schimbe destinul.
„Există un singur bine, cunoașterea, și un singur rău, ignoranța.” – Socrate
Noi filozofii și religii au apărut atât în vest cât și în est, în special cam prin secolul al VI-lea î.e.n., răspândite pe calea cuvintelor scrise sau pe cale orală. Cu timpul, o mare varietate de religii s-au dezvoltat în întreaga lume, din care cele mai importante fiind hinduismul și jainismul, în India e budismul - cuvântul lui Gautama Siddhartha, predicat ca filozofie orientală în Himalaya și zoroastrismul în Persia.
În est, trei școli de gândire urmau să domine China până prin zilele noastre: taoismul, legalismul și confucianismul.
Concepția confucianistă, care avea să dobândească supremația, se îndrepta către politica și moralitate nu prin forța legii, ci prin tradiție și puterea exemplului. Confucianismul avea să se răspândească mai târziu în peninsula Coreea și Japonia. În vest, tradiția filozofică a Greciei antice, reprezentată prin Socrate, Platon și Aristotel, s-a răspândit în întreaga Europă și Orient Mijlociu, în secolul al IV-lea î.Hr., prin cuce-ririle realizate de Alexandru cel Mare. Presocraticii au căutat noi modalități de a explica lumea fără a recurge la mitologie ori la divinitate. Thales din Milet, Pita- gora din Samos, după ce au făcut descoperiri cruciale în matematică, au stabilit paralele cu natura lucrurilor. Parmenide a făcut dife-rența între lumea empirică inac-cesibilă rațiunii și lumea intelectului în care se regăsește adevărul existen-ței. Heraclit vedea lumea în continuă schimbare; Empedocle susținea că erau patru elemente de baza puse în mișcare de forțele iubirii și urii, aflate în opoziție. Atomiștii Leucip și Democrit au încercat să armonizeze aceste teorii contradictorii. Sofiștii ca Protagoras, și-au orientat gândi-rea către viața de zi cu zi, văzută din perspectiva individului și nu din cea generală, îndoindu-se că omul va cunoaște adevărul suprem. Socrate, spre deosebire de sofiști, nu a studiat natura, ci viața umană și a argumentat că omul nu poate poseda înțelepciunea absolută, ci numai să tindă spre ea. Credea că scopul suprem al acțiunilor umane reprezentau binele și dreptatea și că omul le va putea practica când își va extinde cunoașterea în sine însuși. Platon, discipolul acestuia, îl pre-zenta pe Socrate ca pe un partener de discuție. |
Socrate a nemulțumit autoritățile ateniene, fiind acuzat de impietate și coruperea tinerilor și este nevoit să se sinucidă. În filosofia lui Platon, ideile formează un tărâm al adevărului la care omenirea nu va avea acces direct. Ca în peștera alegorică, realitatea îi învăluie pe oameni în reflecțiile imperfecte ale ideilor. Cu ajutorul rațiunii, putem recupera din inconștientul nostru cunoașterea înnăscută, dar uitată, cunoașterea fiind rememorare. A examinat natura iubirii platonice în dialogul său Symposion, spunând că iubirea este căutarea nemu-ririi. Aristotel, ca discipol al lui Platon, a considerat metafizica ca cea mai importantă disciplină filosofică și vedea omul ca pe o ființă politică, o entitate socială capabilă să își găsească fericirea numai în cadrul unei comunități. Diogene din Sinop a căutat fericirea în izolare de toate convențiile și nevoile, iar Epicur a promovat rațiunea contra pasiunii, poftelor trupești și credinței.
În India secolului VI î.e.n., la 29 de ani, Gautama Siddhartha, un prinț, era nesatisfăcut de viața sa. În timpul unei ieșiri s-a întâlnit cu cele patru imagini: un bătrân suferind, un om bolnav, un cadavru în descompunere și un ascet.
Acesta este momentul în care el decide să-și părăsească familia, să renunțe la lume și să caute o cale de eliberare de suferință.
După o perioadă de ascetism de 6 ani, Gautama a descoperit cele 4 adevăruri (nașterea, bătrânețea, boala și moartea) pentru eliberarea de suferință și calea spre Nirvana (eternitatea). Acest lucru s-a petrecut după 49 de zile de meditație la umbra unui smochin din Bodhgaya, timp în care a făcut față încercărilor la care l-a supus demonul Mara.
După aflarea celor 4 adevăruri atinge Nirvana sau Bodhi (iluminarea) și devine cunoscut sub numele de Buddha, în limba sanscrită înseamnă cel luminat.
Buddha a predicat timp de 40 de ani, prima dată la Sarnath, iar ultima dată la Kushinagara unde intrat în Parinirvana (s-a stins).
Religiile monoteiste (creștinismul și islamismul) au evolu-at din iudaism, religie formată cam prin 1.800 î.Hr. Evreii s-au stabilit în sudul Palestinei, intrând frecvent în conflict cu popoarele canaanite locale. După ce pun bazele Regatului Israel, iar sub domnia lui David își stabilesc capitala la Ierusalim, regele Solomon va construi templul unicului zeu, Yaweh. În secolul VII-VI î.e.n., evreii care au fost deportați la Babilon au scris Vechiul Testament de-a lungul a mai multor generații de 150 de autori. Ajunși în robie, iudeii nu se vor simți abandonați de Dumnezeul lor - Yaweh. Exilul babilonian a durat aproape 50 de ani. În 538 primii exilați se întorc în țară cu vasele templului. Acolo vor reorganiza viața religioasă și politică și de refacerea zidurilor Ierusalimului. Este reconstruit cel de-al doilea templu.
Crizele politice și suferințele pe care poporul le trăiește îl determină să reflecteze mai mult asupra sensului vieții și suferinței și produce în popor o așteptare a intervenției lui Dumnezeu Războaiele din ultimele trei secole precreștine produc în inima poporului o profundă așteptare. Israelul așteaptă intervenția lui Dumnezeu în favoarea poporului său și nimicirea dușmanilor. Nu a existat nicio-dată o atât de mare așteptare a unui salvator ca în această perioadă: atunci rolul său căpăta tot mai mult o culoare politică, salvator al destinelor Israelului, restaurator al vechiului regat al lui David. În Ierusalimul stăpânit de romani, în anul 30 e.n. de Paștele evreiesc, Iisus din Nazaret, este executat prin crucificare, o pedeapsă dedicată sclavilor răzvrătiți și tâlharilor. Motivul: s-a declarat Mesia - "Fiul lui Dumnezeu", predicând despre "Împărăția lui Dumnezeu" și "iubirea aproapelui" Pentru romani era considerat un afront adus împăratului Romei care era considerat unicul împărat. Dar moartea sa va da naștere unei noii religii-creștinismul, care în prezent are 2,2 miliarde de adepți, aproximativ o treime din Populația lumii. Cei doisprezece adepți ai săi îi vor continua lucrarea. La Damasc, inițial unul din persecutorii adepților creștini, ulterior convertit, Pavel, continuă să predice și să scrie în , epistolele Pauline despre "mesajul lui Christos". Pentru preoții iudei, era considerat un eretic, iar pentru romani, un mare pericol. Pleacă de la Damasc și timp de 20 de ani, va predica noua religie întreprinzând trei călătorii misionare prin imperiu, despre „iertare", „iubirea față de aproape", "egalitatea dintre sclavi și bogați în fața lui Hristos". Epistolele sale vor fi răspândite de-a lungul imperiului, mulțumită drumurilor și rutelor navale care au făcut posibilă comunicarea la depărtare. Încă de la apariția creștinismului și până în secolul IV, s-a perpetuat persecuția creștinilor. Misionarii creștini, cât și neofiții pe care aceștia i-au convertit la Creștinism au fost ținte ale persecuțiilor, de multe ori până într-acolo încât au devenit martiri ai credinței lor. |
Creștinismul timpuriu era persecutat atât de evreii din a căror religie a apărut, cât și de Imperiul Roman care controla cea mai parte a spațiului unde creștinismul timpuriu era distribuit. Cei mai mulți adepți erau plebeii și sclavii, inferiorizați de puterea imperială, aveau să-și găsească alinarea în creștinism, sperând că vor duce o viață mai bună în Rai. Dar odată convertiți, aceștia deveneau automat inamici ai Romei, aducând ofensă împăratului Romei și zeilor. Imperiul Roman, ca imperiu globa-list, tolera credințele indiferent de zei, dar adepții erau nevoiți să se supună autorității imperiale și să onoreze zeii romani, ceea ce creștinii nu acceptau. În timpul domniei împăratului roman, Nero, mii de creștini au fost torturați și uciși prin cele mai brutale metode. Sunt consemnări care atestă că în timpul domniei lui Nero, creștinii sfârșeau crucificați, arși pe rug sau sfâșiați de lei, în urletele mulțimii din arenele arhipline. Toți apostolii ca Petru, Iacov, Andrei, Matei, Toma sau chiar Pavel au sfârșit martirizați. La 40 de ani de la moartea lui Isus, au fost scrise multe evanghelii din care doar patru au fost acceptate în Noul Testament. În anul 203, în timpul prigoanei lui Septimius Severus, la Cartagina, o patriciană, căsătorită de tânără, pe nume Perpetua, predica mesajul lui Hristos. Pentru că a refuzat să aducă ofrande zeilor romani, a fost arestată și condamnată la moarte. "Dintre rele, a alege pe cel mai mic" - Cicero, în gândirea sa despre datoriile morale: Cicero alege cel mai mic dintre răutăți, în câștigarea sa despre datoriile morale.
Tatăl ei, în vârstă, a vizitat-o în închisoare și a vrut să o îndemne la apostazie apostazie , amintindu-i de copilul ei, de numai un an. Dar refuză, dorind să fie martirizată în numele lui Hristos. Este aruncată pradă fiarelor din amfiteatru. Curajul ei a inspirat unul din gardienii închisorii, pe nume Pudens. Dar cu cât mai mulți creștini erau martirizați, cu cât creștinismul se răspândea cu repeziciune pe întreg imperiul și cu cât mai mulți erau convertiți prin botez, numărul ajungând la 6 milioane de adepți.
La începutul secolului IV, Imperiul Roman era împărțit în patru facțiuni. În partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia, Constantin este proclamat împărat de către armată, iar la Roma, Maxentius a fost proclamat împărat Constantin este recunoscut oficial Caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Turin, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lângă Roma.
Eusebius din Cezarea în lucrarea sa „Viața lui Constantin” povestește despre apariția pe cer la miezul zilei, deasupra soarelui, a unei cruci luminoase împreună cu inscripția "prin acest semn vei învinge". Crucea ar fi apărut lui Constantin dar și armatei sale pe când erau în Galia în drum spre Peninsula Italică. În ziua următoare, poruncind însemnarea fiecărui scut cu monograma lui Hristos, cele două armate s-au ciocnit, Maxentius este ucis, iar Constantin a câștigat o victorie decisivă. Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt
persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor.
În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano” care garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman. După ce îl elimină pe Licinius, Constantin se proclamă unicul împărat al unui imperiu unitar pentru ultima dată.
În 337, Constantin, aflat pe moarte, decide să se boteze, convertindu-se la religia ce a fost cândva persecutată. O nouă capitală creștină este ridicată în estul Imperiului după numele împăratului. Lucrarea unui singur om sau un om care moare pentru ideile și convingerile sale a inspirat sute de milioane de oameni să-și mențină credința, lumea devenind mai conectată ca niciodată.
A.- Epoca preistorică |
---|
Biblioteca virtuala a Bisericii 'Sfanta Treime' din Los Angeles, California