|
Cap. IV – Educatia Antică
Epopeea Odiseea și-a primit numele după numele eroului ei principal, Odiseu - Ulise. Ulise văzu că nici după zece ani aheii nu izbutiseră să treacă de zidurile Troiei (întâmplările din ultimul an sunt povestite în epopeea Iliada). Atunci, el născoci un vicleșug. Puse meșteri pricepuți să întocmească un cal uriaș de lemn. Îl umplu cu soldaţi şi îl lăsă noaptea la porțile cetății.
Se urcară apoi pe corăbii şi plecară de la țărm. În zori, aheii se prefăcură că se întorc la ei acasă și dădură foc corturilor.
Troienii băgară uriașul cal troian în cetate. Se puseră pe băut, bucuroși că au scăpat de urgia războiului. Pe când zăceau beți, noaptea, un grec furișat dinainte în cetate deschise uşa tăinuită din burta calului. Oștenii ahei săriră afară şi deschiseră porțile cetății. Oștile plecate cu corăbiile şi revenite la țărm intrară în cetate. În noaptea aceea Troia fu arsă până în temelii. Troienii care scăpară de la moarte deveniră sclavi.
O mână de oameni reuși să scape cu fuga. Aheii porniră înapoi spre casele lor, de la care lipsiseră zece ani. Unii ajunseră mai repede, alţii, mai încet, dar cel mai greu ajunse acasă, în Itaca. Rătăciți de flota cea mare a lui Agamemnon, Ulise şi oamenii săi poposiră în insula ciconilor , neam care îi ajutase pe troieni. Așa a început odiseea lor. Aheii jefuiră insula, luând multe bogății şi fete tinere ca sclave. Ulise le porunci oamenilor săi să se îmbarce iute şi să plece cu toţii de la țărmul primejdios. Ei nu îl ascultară, ci întinseră mesele pe țărm şi se puseră să petreacă. In zori sosiră ciconienii şi făcură prăpăd în oastea moleșită de vin. Abia scăpară cu viaţă şi porniră din nou pe valuri. Odiseea era abia la început. Pe mare, Zeus dezlănțui o furtună înfricoșătoare. Nouă zile şi nouă nopţi luptară aheii cu talazurile negre şi furioase. Apoi acostară pe țărmul locuit de lotofagi , oamenii care se hrănesc cu lotus, socotit floarea uitării. Ei i-au poftit pe câţiva dintre nou-veniţi să guste din frunzele dulci. Deodată oaspeții nu mai știură de ţara lor. Nu mai doriră decât să trăiască printre lotofagi. Odiseu îi smulse cu sila pe aceştia, iar pe cei care nu gustaseră îi opri să o facă. Se grăbiră apoi să ajungă iar pe mare.
ODISEEA - POVESTIRE PE SCURT (II)
Ajunseră aproape de insula Ciclopilor, uriașii cu un singur ochi, aşezat în frunte. Ulise, curios să-i vadă pe ciclopi, îşi duse corabia chiar la țărmul insulei. Celelalte corăbii se opriră într-o insulă mai îndepărtată. Ulise şi o ceată de oameni de-ai lui, cu ulcioare de vin în braţe, căutară o peșteră unde să poposească. Nimeriră tocmai la peştera ciclopului Polifem. Intrară, el nu era acasă.
|
|
Tocmai când să se așeze în jurul focului, acesta intră şi astupă intrarea în peșteră cu o stâncă uriașă. Ciclopii erau nişte căpcăuni lacomi de carne de om. Polifem începu să-i mănânce pe oamenii lui Ulise, câte doi în fiecare zi.
Atunci Ulise, prefăcându-se că îi e prieten, îl îmbătă cu vinul din urcioare. În timp ce dormea, îi luă vederea unicului ochi. Apoi se prinseră de burțile oilor uriașe, el şi tovarăşii lui. Când uriașul ridică stânca de la intrare, să iasă oile la păscut, ieșiră şi ei cu ele odată. Ajuns pe corabie, Ulise îi strigă lui Polifem numele său şi o seamă de batjocuri. Mânios, uriașul îi ceru tatălui său, zeul mărilor, Poseidon, să facă în aşa fel încât Ulise să ajungă acasă cât mai târziu. Să fie fără nici un om de-al său și să fie întâmpinat de dușmani puternici. Odiseea continuă. În drumul său, Ulise trecu pe la regele Eolus, stăpânul Poseidon, povesti pe scurt vânturilor, care îi găzdui cum se cuvine. La plecare, pentru a-l ajuta să navigheze, strânse într-un burduf vânturile furtunoase şi i-l dădu, ca să le elibereze când va ajunge acasă. Nişte marinari, crezând că are bogății acolo, desfăcură burduful şi vânturile îl aduseră înapoi, la insula lui Eolus. |
|
|
Plecat a doua oară de la regele Eolus, Ulise ajunse pe insula lestrigonilor , uriași care îi prinseră o parte din oşteni şi îi mâncară. Abia scăpă de acolo şi Ulise ajunse pe insula Eea, unde trăia vrăjitoarea Circe. Ea îi ospătă pe marinari sub ochii lui Ulise cu mâncăruri şi băuturi fermecate. Aceştia se transformară în purcei. Ulise, datorită unei flori vrăjite pe care o primise de la zeul Hermes, scăpă de farmece. El o amenință pe frumoasa vrăjitoare că o omoară dacă nu-i transforma înapoi pe marinari în oameni şi ea se supuse. Un an de zile au petrecut Ulise şi marinarii lui în braţele lui Circe şi ale nimfelor sale. Până la urmă îi răzbi dorul de casă. Plecară, dar Circe îi spuse lui Ulise că întâi va trebui să ajungă în Infern, apoi să se reîntoarcă la ea şi abia după aceea va lua drumul spre casă. |
|
|
Într-adevăr, Ulise ajunse în Infern, în lumea morţilor şi îl întâlni pe proorocul Tiresias. El îi spuse ce mai avea de făcut şi prin ce mai avea să treacă până să ajungă acasă. Tot aici o întâlni şi pe mama sa, care murise în timp ce el era la războiul Troiei. Ea îi spuse că soţia lui, Penelopa, îl aşteaptă şi plânge zi şi noapte de dorul lui, iar fiul Telemac, creşte liniştit şi sănătos. Apoi Ulise îi văzu pe Agamemnon, mort după terminarea războiului troian, pe Ahile şi pe însuşi Heracle.
ODISEEA - POVESTIRE PE SCURT (III)
Ulise se întoarse la corabie şi luă drumul înapoi către insula Circei. Aceasta îl povățui cum să scape de sirene. Ele atrăgeau marinarii pe ţărm cu cântecele lor minunate, le împingeau vasele în larg, apoi îi lăsau să moară de foame şi de sete. După sfatul ei, Ulise şi ai lui îşi astupară urechile cu ceară şi trecură de sirene cu bine. Tot după sfatul Circei reuşiră să treacă cu bine printre stâncile Scila şi Caribda şi ajunseră astfel la insula lui Apollo. Aici zeul avea turme mândre de boi albi, cu frunţile late. Ca să le meargă bine, trebuia să nu se atingă de aceste animale. Pe când Ulise dormea, câţiva marinari înjunghiară totuși câţiva boi, le fripseră carnea şi o mâncară. Apollo se plânse tatălui său, Zeus. Acesta, ca să îi răzbune supărarea, porni o furtună care distruse corabia şi înecă toţi marinarii. Numai Ulise scăpă, dar odiseea nu se terminase. |
Eroul îşi înjghebă o plută din rămășițele corăbiei. El ajunse, trecând iar printre cele două stânci periculoase, în insula Ogigia, la frumoasa Calipso. Şapte ani rămase el la curtea zeiței, însă nu putu să îşi uite soţia şi fiul. În acest timp, Zeus şi Atena îşi amintiră de Ulise, urmărit de necazurile iscate de Poseidon, fiindcă îi orbise fiul, pe Polifem. Atena se duse, sub chipul unui ostaş, la Telemac, fiul lui, acum un tânăr puternic, şi îl sfătui ce să facă. La casa lui Ulise-Odiseu domneau acuma peţitorii, veniţi să-i ceara mâna. Atraşi de frumuseţea femeii, dar şi de averea bogată, peţitorii se aşezaseră acolo. Erau hotărâți să nu mai plece până când nu îşi alegea un soţ dintre ei.
|
|
Penelopa nu voia să îi înfurie şi să folosească forţa împotriva ei, nici să fie silită să ia pe vreunul dintre ei. De aceea le spusese că va face alegerea atunci când va sfârşi o pânză uriaşă de ţesut. Numai că ea desfăcea noaptea ceea ce ţesuse ziua, aşa că nu mai termina cu ţesutul. Abia de curând, după câţiva ani, îşi dăduseră seama peţitorii de înşelătorie.
Acum voiau să o silească să îşi aleagă un soţ cât mai repede. Telemac plecă pe furiş cu o corabie, pe care se afla şi Atena, sub înfăţişare omenească, în căutarea tatălui său. Trecu pe la bătrânul Nestor, apoi pe la palatele lui Menelaos, de la care află că Ulise era pe insula Ogigia, la zeiţa Calipso. Intr-adevăr, acolo era şi suferea necontenit că nu are o corabie şi puterea de a pleca spre casa lui. Zeus îi transmise lui Calipso hotărârea de a-l elibera. Acesta îl ajută să-şi facă o plută straşnică, îi dădu bucate alese, burdufuri cu vin şi cu apă şi îl lăsă să plece. Pe mare, însă, fu văzut de Poseidon, care îi sfărâmă pluta. |
ODISEEA - POVESTIRE PE SCURT (IV)
Norocul lui Ulise fu o zână a mării, care îl ajută să ajungă pe țărm, în țara feacilor, chiar pe unde trecea Nausicaa, fiica regelui. Aceasta îl ajută să îi convingă pe rege și pe regină, părinții ei, să îi facă o corabie care să îl ducă în țara lui. Și corabia aceasta avu o soartă tristă, dar după ce îl duse pe Ulise pe țărmul Itacei Odiseea se apropie de sfârșit.
Ulise nici nu recunoștea locurile pe unde se află, dar îi ieși în cale zeița Atena, întâi sub chipul unui cioban, apoi chiar sub înfățișarea ei. îi spuse că a ajuns în Itaca, dar că mai are să îi înfrunte pe ticăloșii pețitori. ÎI mai învăță ea ce să facă și apoi îl prefăcu într-un moșneag zbârcit și gârbovit de ani.
Cu acest chip, Ulise ajunse la un slujitor credincios al său și tot așa îl văzu prima oară Telemac, întors din călătorie. Apoi se arătă cine este, spre marea bucurie a fiului său. Se înțeleseră să meargă la palat fără să spună nimic, Ulise sub chipul unui cerșetor.
Ajuns la casa lui, prima ființă pe care o văzu fu câinele său, Argus, bătrân și fără putere, care îl aștepta de douăzeci de ani să se întoarcă acasă. ÎI zări și, fără a se mișca, își dădu ultima suflare. Intră în palat, unde petreceau pețitorii. Întâi îl luară în râs, apoi îl puseră să lupte și apoi veni regina Penelopa care stătu cu el de vorbă fără a-l recunoaște.
A doua zi, regina, inspirată poate de zei, le spuse pețitorilor că a sosit ziua în care-și va alege dintre ei un soț. Acela va fi cel care va reuși să încordeze uriașul arc al lui Ulise. Pețitorii încercară, rând pe rând, dar nu reuși niciunul. Ulise ceru și el și regina îl lăsă, cu toată furia disprețuitoare a pețitorilor. Fireşte că reuși să încordeze arcul și începu să sloboadă săgețile în trupurile pețitorilor. Îi săriră alături și Telemac și câțiva slujitori credincioși ai casei.
După o luptă sângeroasă cu pețitorii, care erau câteva zeci, izbutiră să-i înfrângă și să elibereze casa de ei. Ulise se arătă, în sfârșit, reginei, cu adevărata lui față. Îi mai spuse și ceva secrete din tinerețe, ca să o convingă pe deplin că este chiar el, doar nu îl mai văzuse de douăzeci de ani și trecuse prin atâtea...
A doua zi se duse la țară, unde trăia tatăl său și îi spuse și acestuia că s-a întors, în sfârșit. Nu le-a fost lungă bucuria, căci rudele pețitorilor veniră să răzbune moartea acestora. Noroc cu zeița Atena, care îi opri și spuse că voința lui Zeus este să fie pace în Itaca și așa se făcu, în sfârșit.
0DISEEA – DIN CÂNTUL I (începutul)
O, muză, cântă-mi mie pe bărbatul
Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
Când el cu măiestria lui făcuse
Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
Nemernici amar de ani pe lume
Şi cunoscu pe drumul lui tot felul
De oameni, de oraşe şi de datini,
Şi pătimi aşa de mult pe mare
Silindu-se să scape de primejdii
Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi.
Dar tot la urmă nu putu pe-aceia
Să-i mântuie, oricât se străduise;
Pieriră din păcatul lor cu toţii,
C-au lăcomit a ospăta, netoţii,
Din boii sacri ai Soarelui, şi-acesta
Deşert făcu întorsul lor acasă.
Din toate aceste spune-ne şi nouă
Ceva, o, muză, fiică de-a lui Joe.
Vitejii toţi ceilalţi care scăpară
Pe mare şi-n război de cruda moarte
Acum erau acasă. Doar Ulise,
Deşi cu dor de ţară şi soţie,
Oprit era-ntr-o peşteră-adâncată
De a zânelor fruntaşă, închinată,
Calipso care-a vrut bărbat să-i fie.
Dar când rotirea vremilor aduse
Şi ziua-n care zeii sorociră
Întorsul lui la insula Itaca,
El nici atunci nu fu scutit de lupte
Şi chiar între ai lui. De-aceea zeii
Se îndurară toţi, afară numai
De-al mării domn Neptun, care pe dânsul
Grozav fu îndârjit pân’ la sositul
În ţara lui. Ci-n vremea asta zeul
Era plecat departe, la poporul
Etiopian ce stă la capul lumii
Şi e-mpărţit în două, într-o parte
Locuitori spre răsărit şi de alta
Spre-apus de soare. Acolo zeul
Se duse să ia parte la un praznic |
ODISEEA, - DIN CÂNTUL XXIV (finalul)
În vremea asta Hermes din Cilene
Chemă la sine sufletele celor
Care-au peţit. Purta cu el frumoasa
Nuia de aur, mijlocul cu care
Adoarme după voie ori deşteaptă
Pe oamenii cei adormiţi. Cu joarda-i
El le urni, şi ele după dânsul
Mergeau piţigăind. Cum liliecii
În fundul unei peşteri uriaşe
Tot zboară ţiuind când pică vrunul
Din stolul lor cel atârnat sub stâncă
Şi stau acolo strânşi pe lâng-olaltă,
Aşa plecară chiţăind deodată
Şi sufletele ce urmau pe Hermes,
Blajinul zeu, pe mucedele drumuri.
Trecur-aşa Oceanul, Stânca Albă
Şi poarta Soarelui şi tot norodul
De vise, şi curând erau pe lunca
De asfodel, pe unde e locaşul
De suflete, -ale morţilor năluce.
Aci găsiră umbra lui Ahile
Şi umbra lui Patroclu şi-Antilohos,
Viteaz ales, şi a lui Aias care,
De mare şi arătos, fusese-n fruntea
Danailor după Ahile. Dânşii
Pe lâng-acest din urmă s-adunară,
Când sufletul lui Agamèmnon, jalnic,
S-apropie de ei urmat de-o mână
De suflete de-a celor ce-mpreună
Cu el în casa lui Egist muriră
Şi scrisa şi-mpliniră. Zise-ntâia
Lui Agamèmnon umbra lui Ahile:
„Crezusem noi că-ntre viteji, Atride,
Erai mai drag lui Joe, azvârlitorul
De fulgere, c-aveai sub tine multă
Şi vajnică oştire pe pământul
Troienilor şi-al pătimirii noastre.
Dar iată că te-ajunse-ntâi pe tine
Ursit-amară, al cărei braţ nu cruţă
Pe nimenea. Mai bine-n toată slava |
Pagina oficială pe FaceBook a Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Treime din Los Angeles, California, administrată de către pr. protopop Constantin Alecse
|
|
RESURSE ELECTRONICE DIN ROMANIA
REVISTE ŞI ALTE RESURSE ELECTRONICE DIN STRĂINĂTATE
BIBLIOTECI DIGITALE
DIZERTAŢII ŞI TEZE FINALE
E-BOOKS
ENCICLOPEDII
ALTE BAZE DE DATE MULTIDISCIPLINARE
|
|