|
Solul Egiptului ne-a oferit texte: papiri, tăblițe și ostraka ,
Care au creat o imagine clară despre școala hellenistică.
Din coșuri de hârtie antice s-au găsit texte privind școala.
A citi, a învăța pe dinafară, a scrie, a număra, era-n logică.
Cititul
Nu era nimic să amintească de literatura noastră „globală”,
Nici despre grija ca să asambleze copilul fraze elementare,
Planul școlii era stabilit în funcție de o analiză pur rațională,
A obiectului de cunoscut, se ignorau problemele psihologice.
Copilul era subiectul căruia i se dedica planificarea școlară.
Instrucția pornea de la simplu la complex, de la elemente
La compuse, orice altă metodă de a proceda fiind precară.
Trebuie parcurs traseul: litere, silabe, cuvinte, fraze, texte.
Alfabetul
Copilul învăța în ordine literele fără a vedea forma grafică,
Le reda numele (alpha, beta. gamma), apoi li se prezenta
Un alfabet, cu literele dispuse pe coloane, listă ce se recită.
Era întonată și, încă din secolul al V-lea. un catren exista.
Studiul a făcut din acea primă etapă un titlu de onoare,
Creându-se un respect religios, căci însemnau mai mult,
Căci în afară de limbaj, indicau cifrele și notele muzicale.
Era o stranie credință că literele se vizau mai mult de atât.
Alfabetul apărea ca un simbol al „elementelor cosmice”,
Cele șapte vocale erau asociate celor șapte note ale gamei,
Celor șapte divinități și celor șapte planete astronomice,
Utilizându-le în creația amuletelor și în operarea vrăjitoriei.
Se pune întrebarea dacă aceste semne relevau gândirea,
Fiind considerate pline de o putere magică și misterioasă,
Pentru ținerea de minte a lor, unele metode rețin atenția,
Herodes Atticus, a ales 24 de sclavi, să-l scape de angoasă.
Fiului său, știindu-le numele, va putea rosti, ușor, literele.
Fantezie de miliardar, pedagogii latini ne vor face să știm
Inovații practice: litere mobile din lemn, dar și prăjiturile.
Nu mai acceptau doar suita de la A la Q, și invers, gândim.
Silabele
Cu rigoare sistematică, elevii erau puși să învețe silabele.
Se începea cu acele simple și le pronunțau Așa se pare:
Be-ta-alpha-ba, beta-ei-be, beta-eta-be, cât și altele,
Apoi se trecea la silabe din trei litere, prin combinare.
Cuvintele
Și aici se avansa pas cu pas; mai întâi vizau monosilabele.
În papirusurile școlare se găsesc pe lângă cuvintele uzuale
Și cuvinte rare, încât nici anticii nu le cunoșteau sensurile,
Probabil că erau alese datorită dificultăților de exprimare.
Era o încălcare a pedagogiei, nefiind alese cuvinte simple,
Copilul a fost supus de la început unei maxime dificultăți,
Dar acea dificultate probabil că-l pregătea să se contemple
Cu lecturile poeților. Și cuvintele rare creau unele greutăți.
Așa cuvinte rare erau asociate în formule tare complexe,
În care absurdul se lua la întrecere cu impronunțabilul,
Conținând fiecare o singură dată toate cele 24 de litere.
Pentru eliminarea hibelor de vorbire se făcea tot posibilul.
Texte şi antologii
Se ajungea la lectura unor mici texte, cu silabele separate,
Era abordată lectura normală, dar la antici era cu greutate,
Din cauza folosirii timpului de „scriptio continua” în carte.
Punctuația nu apărea indicată și cuvintele nu erau legate.
După o „primă lecție”, destinată începătorilor, se va trece
Fără tranziție la textele de execuție, realmente, mai dificilă.
Ucenicia lecturii va continua cu unele bucăți poetice alese,
Lectura se făcea cu voce tare și, treptat a devenit facilă.
Piesele de antologie erau citite, dar și învățate pe de rost,
Începătorii aveau obiceiul de a psalmodia silabă cu silabă,
„Filtrând picătură cu picătură: A-po-lon, ma-ti-nal” cu fast.
E impresionantă identitatea procedeelor, și astăzi actuală.
Inovațiile se reduc la puține lucruri: prezentare alfabetică,
Spre exemplu, a listelor de cuvinte, sau a textelor citite.
Ar fi interesant, dacă am fi siguri că evoluția ce se aplică,
Nu aruncă, imediat elevul, în texte continue și complicate.
|
„Auto-educația este, după părerea mea ferma, singurul tip de educație care există.″ (Isaac Asimov)
„Scopul educației este înaintarea în cunoaștere și distingerea adevărului.″ (John F. Kennedy)
„Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.″
(Nelson Mandela)
|
Cărţi, caiete şi tăbliţe
Micile fragmente erau mai înțelese, după învățarea scrierii,
Care, de altfel, nu putea fi separată nicicum de cea a citirii,
Asta din motive practice, care țin de tehnica antică a cărții.
Cartea a apărut în Imperiul Roman, sub forma unor ediții.
E vorba de ediții voluminoase de opere, din caiete legate.
Înainte de asta, cartea antică era scrisă pe sul de papirus.
De exemplu manualul Papirusul Gueraud-Jouguet, o carte,
Care începe cu lecții elementare, silabe, antologic a decurs.
Cu texte poetice de o reală dificultate, un studiu complet,
Care trebuie că a cerut, desigur, mai mulți ani de conceput.
Materialicește vorbind era o lungă fâșie de papirus „tapet”,
Cuprinzând șaisprezece foi care erau lipite capăt la capăt.
Lungimea totală era de cca 2,90 m., problema fiind aceea
Că trebuia să fie des derulat și apoi rulat, pentru care avea
La extremități, fixate, baghete de lemn, și uzura apărea
Și din cauza mâinilor neîndemânatice, surori cu copilăria.
Materialele de scris erau de ordin diferit. Numim dintre ele:
Tăblițele de lemn, simple, duble sau multiple, fiind legate
Cu balamale, sau cu o sfoară trecută prin toate orificiile,
Unele erau unse cu ceară și într-un cadru scobit așezate.
Și, se scria pe ele cu ajutorul unui bețișor, la vârf ascuțit,
Celălalt capăt fiind rotunjit și având rolul pentru ștergere.
La fel se mai foloseau și tăblițe, folosind cerneala la scris,
Cu o pană făcută dintr-o trestie despicată, după cerere.
Cerneala era furnizată sub formă solidă și diluată la nevoie,
De către învățător, iar un burete mic se folosea ca gumă.
Uzul papirusului era bine atestat, dar că era scump, se știe.
Se făcea apel și la cioburi de ceramică, în cele din urmă.
Scrierea
Scrierea are aceeași progresie de la simplu la complex:
Litere izolate, silabe, cuvinte, scurte fraze, texte continue.
Trasarea împărțirii în pătrățele se făcea cu riglă „duplex”.
Formată din două benzi aflate-n unghi drept, cum trebuie.
Învățătorul învăța copilul să traseze, una câte una literele,
Apoi fără treaptă pregătitoare se trasau direct caracterele,
Probabil că maestrul desena întâi, trasând ușor, modelele,
Apoi, prindea mâna copilului în a sa și întărea contururile.
Odată inițiat, copilul exersa pe rânduri, sau paginile pline.
Literelor le urmau silabele, apoi cuvintele izolate, în ordine,
Ordinea era alfabetică și se alegeau substantive sau forme,
Apoi, Învățătorul scria, iar copilul copia frazele mai scurte.
S-au folosit, la început, texte cu caracter ceva mai literar:
Sentințe morale, de obicei atribuite lui Diogenes; maxime
De un rând (un stoc întreg) atribuite lui Menandros și arar,
Era surprinzătoare alegerea acestor texte, unele potrivite.
„Lucrează bine copile, altfel te-așteaptă nuiaua!”, îi zicea,
Sau: „A învăța literele înseamnă începutul înțelepciunii!”
Sau: „E cel mai bun început în viață”. Diogenes de vedea
Vreo muscă pe masă:„Chiar și Diogenes hrănește paraziții”
Acest simplu obiectiv: a citi, a scrie era acela care limita
Învățământul literar al gramatismului; el nu prea le avea
Cu pretențiile „enciclopedice” pe care le dezaprobăm atâta
La școala noastră primară. Și exercițiile elementare sadea.
Socotitul
Programele matematice ale școlii elementare, erau limitate
Pentru învățarea numărului, în sensul strict al cuvântului:
Se învăța lista numerelor întregi cardinale cât și ordinale,
Atât după nume, cât și după simbol , ca stil al socotitului.
Acest studiu se desfășura simultan cu cel al abecedarului,
Sau al cuvintelor compuse din două silabe, așa era atunci.
Tot la școala elementară degetele erau ale număratului,
Instrumente de socotit, asta era o tehnică la greci, atunci.
Era diferită de ceea ce se practică astăzi pe mapamond.
Antichitatea a cunoscut o adevărată artă, bine codificată,
Ce permitea să simbolizezi cu ajutorul mâinilor orice cod,
Așa de la 1 la 1.000.000, numerotarea era simbolizată.
Cu ultimele trei degete de la mâna stângă, după cum erau,
Mai mult sau mai puțin lăsate în jos și strânse spre palmă,
Erau semnificate unitățile, de la 1 la 9, apoi zecile urmau,
Prin poziția degetului mare și a indexului de la acea mână.
Sutele și miile, în același mod, cu degetul mare și indexul,
Mâinii drepte de o parte, cu celelalte trei degete de cealaltă,
Zecile și sutele de mii, cu poziția mâinilor, li se caută locul,
Față de piept, buric, femur, cu mâinile: stângă sau dreaptă.
După numerele întregi se învăța o listă mare de fracțiuni:
1/8 se scria CXX; 1/2 se scria X, și cam așa mai departe.
Din aritmetică intrăm în ale sistemului metric instrucțiuni.
Studiul este atestat din secolele II și III ale erei noastre.
Straniu s-ar părea, dar se poate constata că cele 4 operații,
Acest mic bagaj matematic, cu care copilu-i din timp dotat,
Rămân în antichitate dincolo de orizonul de astăzi al școlii,
Uzul jetoanelor de calcul și abacului a fost larg dezvoltat.
Pedagogie sumară şi brutală
După aprecierea lui Platon, patru ani nu erau prea mulți,
Pentru învățarea cititului. Pedagogia helennistică nu prea
A progresat; în anul 234 e.n., se consideră că a fi inculți,
Neștiind să-și scrie numele la 9 ani, anormal nu prea era.
Se vorbește că la 10-13 ani copiii, încă, „învățau literele”.
Asta ținea de insuficiența pedagogică a metodelor folosite.
Învățătorul se limita la a vorbi frumos, încât dificultățile
Care țin în loc spiritul copilului să dispară, să fie depășite.
Pentru a triumfa asupra a ceea ce considera indocilitate,
Îi rămânea doar resursa de a apela la pedepsele corporale.
Herndas, evoca: - mama micului Kokkalos, cu pasivitate,
Ducea „podoaba” la dascălul Lampriskos, „la dat în foale”
Se spune de Chrysippos că nu dezaproba folosirea bătăii;
E dovada că-și punea problema, sau se problema prin jur.
Mediile romane slăbesc severitatea, stimulând altfel copiii,
Recompensându-i cu daruri mici, cu dulciuri de bun „augur”.
|