|
Cap. IV – Roma și educația clasică
Creștinismul și educatia clasică
|
Expresia „educație creștină” e dată de Sfântul Clemens,
Din Roma, prin anul 96; Sf. Paulus, înainte, se preocupa
De sfaturi la părinți ca educației copiilor lor să-i dea sens,
A fost una dintre preocupările creștinismului de a educa.
Educaţia religioasă
Educația creștină formează copilul cu clare vederi creștine
Cu un ansamblu de cunoștințe, cât și de aplicații practice.
Pentru Biserica antică, are profund înțeles și scop anume
Privind adevărurile, formarea morală, și o cale de salvare.
Pe de altă parte, la formarea morală e să afle conduite,
Care se impun unui creștin. Întreaga Biserică creștină,
În antichitate, Epistolele Sf. Paulus, avu să le respecte.
Astă educație, în sens sacru și transcendent, se clatină.
Nu putea, precum educația profană, să o ofere în școală,
Ci în și prin Biserică, și, pe de altă parte-n sânul familiei.
E o datorie a părinților, să ofere copiilor educație morală,
Legea ebraică, scrie că ei fac crearea pioasă a conștiinței.
Creştinismul, religie savantă
Educația creștină, în mod strict, nu-i de domeniul școlii,
Religia creștină pretinde un minimum de cultură literară.
Creștinismul e o religie savantă, nu-i legată de barbarii,
Musulmanii spun că e o religie a cărții, o revelație scrisă.
Cărților sfinte ale religiei lui Israel și altele li se adaugă,
Ale Noului Testament. Harul biblic al rugăciunii liturgice
Face ca prezența Cărții să aibă un loc destinat la lectură,
Cu cât trece timpul, rolul literei scrise are afirmări logice.
Şcoli creştine în ţări barbare
Scripturile au fost traduse în toate limbile din antichitate,
Pentru care creștinii aveau școli religioase de tip analog,
Au făcut-o atunci când bisericile lor au devenit implantate,
În țări barbare, neasimilate-n cultura clasică cu așa cod.
În Egipt, Siria și Mesopotamia, creștinismul a înviat limbi:
Egipteana și aramaica, care de la Alexandru nu mai erau
Ca limbi de cultură. A început dezvoltarea unei literaturi
În coptă și siriană, și exigențe ale vieții creștine aveau.
În țările care nu aveau cultură scrisă, apăru literatura,
Mai întâi pentru a traduce Biblia, izvor cu viață creștină.
Prin secolele IV-V, Frumentios , promovează etiopiana,
Ca limbă literară; Mesrob pentru armeană și georgiană;
Asemeni, Quardutsat din Anan, limba hunică; Wulfila,
Limba germanică; În sec. al IX-lea, Kyrillos şi Methodius,
Pentru limba slavă; Caracterul religios în toate se afla,
Învățământul, încă de la creare a avut caracter religios.
Creştinism şi clasicism
În primele secole, între creștinism și clasicism s-a creat
O legătură intimă, căreia, istoricul îi constata soliditatea.
Născut în Palestina hellenistică, creștinismul s-a dezvoltat
Și, în acea civilizație greco-romană, reuși a se „formata”.
Predicată în China sau Bantu, Evanghelia nu poate uita
Că la început era scrisă în greacă; e esențial cum apare,
Pentru budiști apariția a fost în India; Iar Islamul formula
În arabă, Coranul. Toate demonstrează o mare schimbare.
Sinteza din secolul al IV-lea, între creștinism și hellenism,
Demonstrează cel mai bine examinarea culturilor creștine,
Apărute-n țări barbare. Primele generații creștine, demn
Au clarificat politica creștină; vizând problemele presante.
Ele au edificat structurile fundamentale cele mai profunde
Ale întregii civilizații creștine, ce aveau să vină: o morală,
O dogmatică, o disciplină canonică, o liturghie. Se cade
Să arătăm o religie, ca tip de mișcare cu implicare totală.
Totuși de aspirațiile sale absolutiste, nu se poate sustrage
Influenței, cam mai profunde cu cât rămâne inconștientă,
A mediului de civilizație, în care crește. Omul poate alege
A fi orator, filosof, și poate opta pentru grație, credință...
Opoziţia creştină la cultura clasică
Opoziția care separa cultura de creştinism era profundă,
Astă cultură umanistă se prezenta ca o rivală a noii religii,
Ea ținea să rezolve problema omului și a vieții. Cu metodă,
Renaşterile byzantine sau occidentale arată taina înnoirii
Fiecare reînnoire a tradiției clasice e însoțită, în istorie,
De un puseu de neo-păgânism. Chiar și cei mai cultivați
Părinți ai Bisericii, fideli gândirii și artei clasice au reacție
Spontană, (ca Sf. Augustinus), a celor simpli și ignoranți.
Vor condamna cultura antică, ca fiind ideal independent,
Rival revelației creștine. Dreptul canonic așa a cunoscut,
Prescripții care explicau o dispută între clasic și oponent,
Didascalia Apostolică, fu mare și persistentă-n orient.
Ea are interdicția: „Să te abții total de la cărțile păgâne!”
Biblia e suficientă, nu numai în viața supranaturală, ci și
La nevoi culturale. Occidentul le acceptă și le menține,
Decretul canonic a păstrat-o, de fapt, până-n ziua de azi.
Creştinismul acceptă şcoala clasică
Interdicția vede cultura, doar, în sensul generalizat al ei,
Al modului care formează adultul în viața-i intelectuală
Și nu în cea a culturii preparatorii. În parcursul educației,
Biserica antică, crede necesar accesul la cultura literară.
Față de aceasta din urmă, Biserica antică are altă părere:
E conștientă de necesitatea accesului la o cultură literară,
La care-l purta fidel caracterul ei "savant", cultivat atare.
Biserica cere formarea în școala hellenistică tradițională.
Distincția apare foarte clar în texte, dar criticile adresate
Culturii profane ținteau școala, cu păgânism prin tradiție;
Abecedarul era depășit, copilul învăța după liste cu nume
De zei. Învăța să citească texte clasice, nu de tip poezie,
În acele poeme împrumutate, impietatea rivaliza oare
Cu imoralitatea? Niciun creștin nu știe altfel să-l educe,
Nu-i poate opri intrarea într-o școala păgână oarecare,
Nimeni n-a înțeles felul păgân și imoral al școlii clasice.
Se merge la a opri creștinul de a fi profesor de meserie,
Total în dezacord cu credința, aflată-n plan cu fabricantul
De idoli, sau cu cea a astrologilor, dar nu poate să fie
Abandonul studiilor profane, studiul religios e imposibil
Copilul sau adolescentul, va fi educat tot așa ca păgânii,
În aceeași școală clasică, va primi în continuare „Otrava”
Constituită de Homer, de poeți,. Religia e din afara școlii,
Din Biserică și familie. I se edifică și luminează conștiința.
Creştinii în învăţământul clasic
Biserica, nu l-a urmat pe Tertullianus în acea interdicție,
Formulată de el, cu rigoare, privitor la profesia didactică,
Hippolytos, : În creștinism e opozantă cu altă profesie.
Aceasta a fost atitudinea normală acceptată de Biserică.
În realitate, în școli de tip clasic mulți creștini au predat
Mai târziu, creștinii vor reintra în învățământul superior.
În secolul al IV-lea, se aflau mulți creștini în învățământ
De la umili învățători și gramatici, la elocvență, cu onor.
Legea şcolară a lui lulianus Apostatul
Prin o lege a împăratului Iulianus se înterzicea creștinilor,
Textul legii se referea la practicarea profesiei de educator,
Numai după un aviz prealabil din partea Municipalităților
Și sancțiuni imperiale dacă-i nerespectarea competențelor.
Lipsa de lealitate sau onestitate, predând ceea ce nu cred,
Este întâmpinată cu somații asupra celor care o practică,
Cu somații să renunțe la credința lor, sau la rolul educativ.
Prin așa măsură, Iulianus crea prima școală confesională.
Şcoli superioare de teologie
Nu au fost școli creștine la treptele primară și secundară.
Din secolul II apar școlile superioare de teologie creștină,
Aceste școli nu vor reuși sǎ pătrundă adânc în Biserică
Și să se păstreze. Unii filosofi erau rivali cu ceata păgână.
În secolul al III-lea la Roma şi la Alexandria
Acel tip de învățământ a durat până prin secolul al III-lea,
Sub forma aceea apare cel al lui Clemens din Alexandria,
Sau al lui Hippolytos din Roma, celui din urmă i se ridica
O statuie reprezentându-l în poziția filosofului care preda.
Eusebios și Philippos din Sida au mărturisit de existența
Unei Școli de Literatură Sacră în Alexandria, care în timp,
În două secole au lucrat profesori calificați ca în Grecia.
Alexandria a avut școală de teologie odată cu Origenes
Sub influența lui Hipolitos, Origenes și-a dedublat școala,
Încredințând lui Heraclas, care era un discipol și, practic,
Învățământului obișnuit al catehezei oficiale atașatu-i-a
O clasă superioară, peste învățământ exegetic și teologic.
După plecarea sa, Școala de studii înalte, astfel dispare,
Școala catehetică mai subzistă. Învățământul catehezei,
Prezidat în continuare de Heraclas, apoi Dionysos, care,
Fusese elev al lui Origenes, va urca pe tronul episcopiei.
|
|
|
Grație lui Eisebios, Origenes i-a adaptat, în mod ingenios, Metodele caracteristice școlii superioare de tip hellenestic,
Dar inițiativa, originală, fecundă, dură puțin, că Origenes a fost destituit și expulzat din Alexandria, ca ectopic .
Heracles și Omphale, frescă romană, stilul al patrulea pompeian (45–79 d.Hr.), Muzeul Național de Arheologie din Napoli, Italia
"Vezi?" spuse Prometeu. Este soarta ta să fii Heracles eroul, împovărat de trudă, dar este și alegerea ta. Alegeți să vă supuneți acestuia. Acesta este paradoxul vieții. Acceptăm de bunăvoie că nu avem voință”.― Stephen Fry
„Indiferent de legile sale, nici un oraş nu poate trăi în pace dacă cetățenii lui nu fac decât să petreacă, să bea şi să se istovească în grijile dragostei.″ Platon |
Disparitia acestor şcoli
Studiile superioare au fost supuse la continuă dezvoltare,
Mai ales după pacea constantiniană. Exegeza și teologia
Devin discipline fundamentale ale unei noi culturi creștine,
Care-i va defini, Imperiului târziu și Bizanțului, civilizația.
Membrii clerului și credincioșii erudiți, activități-i adaugă
Și un sector religios, care adeseori devine preponderent,
Dar este de subliniat, astă cultură de inspirație creștină,
Cu avânt literar și oratori, n-a fost susținut de învățământ.
Nu mai există școli superioare de religie, deci credincioșii
Nu se bucură de altă formație, ci de a catehezei și predicii,
Clerul nu se mai formează în școli ci cu episcopii și preoții,
Prin contacte personale, cu unii lectori din sânul preoțimii.
Admiterea se face încă din copilărie, în calitatea de lector,
Astfel, d.p.d.v. al instituțiilor pedagogice există progres,
Din secolul III, până în IV, nu progres, ci regresul formal,
Nu au creat o școală creștină, n-au dovedit vreun interes.
.
Au realizat pentru ei un tip remarcabil de cultură creștină,
Au răspândit-o-n jurul lor prin exemplu și predică și, chiar
I-au făcut teoria, obiectivele, cadrele și metodele de taină,
N-au căutat s-o fondeze pe un sistem de educație apropiat.
În sec. al VI-lea, pe timpul lui Iustinianus , occidentalii,
Află cu uimire și cu admirație, că există la Nisihis, în Siria
Școli regulat instituite, în care Sf. Scriptură este în grații
În Imperiu, ca studii romane profane: sintaxa și retorica.
|
„Câteva luni înainte de anul 523, Justinian s-a întâlnit cu actrița Theodora. Dacă se crede Istoria secretă de către Procopius, Theodora era o curtezană, precum și o actriță, iar spectacolele ei publice se încleștau de pornografia.″ Melissa Snell |
|
|
|
Sfântul și drept-credinciosul Împărat
Iustinian I cel Mare (n. 11 mai 483 – d. 14 noiembrie 565) a condus Imperiul Roman de Răsărit de la 1 august 527 și până la moartea sa, în noiembrie 565. Soția sa a fost Împărăteasa Teodora. În afara faptului că a fost unul din cei mai importanți conducători ai antichității târzii și o figură majoră în istoria imperiului bizantin, Iustinian a fost de asemenea și un apărător al Ortodoxiei și un mare ctitor de biserici.
În timpul domniei sale Imperiul Bizantin a câștigat glorie prin victorii militare în Persia, Africa și Italia, care au avut ca rezultat dezrădăcinarea păgânismului printre popoarele germanice (vandalii din Africa și ostrogoții din Italia). Iustinian este cunoscut și sub numele de „ultimul împărat roman”, fiind împăratul care a recucerit Roma din mâinile ostrogoților.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Iustinian pe data de 14 noiembrie |
Pagina oficială pe FaceBook a Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Treime din Los Angeles, California, administrată de către pr. protopop Constantin Alecse
|
|
RESURSE ELECTRONICE DIN ROMANIA
REVISTE ŞI ALTE RESURSE ELECTRONICE DIN STRĂINĂTATE
BIBLIOTECI DIGITALE
DIZERTAŢII ŞI TEZE FINALE
E-BOOKS
ENCICLOPEDII
ALTE BAZE DE DATE MULTIDISCIPLINARE
|
|