|
---|
Cap. VIII – Educatia Religioasa
Istoria creștinismului în România
|
Ego Zenovius Votum Posui (Eu, Zenovie, am depus acest dar). |
Academicianul Constantin C. Giurescu a dat ca exemplu Legiunea a V-a Macedonica, care a staționat o vreme în Palestina, înainte de a fi mutată la Troesmis și apoi la Potaissa, pe teritoriul actual al României. |
---|
Lipsa unor lăcașuri de cult în anumite perioade poate fi explicată și prin persecutarea creștinilor latinofoni de către slavii păgâni și apoi de către păgânii avari, pecenegi, cumani și tătari. Termenul de romanus/român a fost și o caracteristică identitară la români, însemnând creș-tin Nicolae Iorga a scris despre cruci (troițe) și biserici că „Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până și bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic Pentru creștinii timpurii, noțiunea de biserică nu implica existența unui edificiu construit special, ci doar comunitatea de credincioși.
Creștinismul în Dobrogea
Peștera Sfântului Andrei din Dobrogea este un loc considerat în tradiția creștină drept adăpost al Sfântului Andrei, nu cu mult înainte de a fi martirizat (conform legendei, nu avem de unde ști dacă așa ceva s-a petrecut în realitate).
Din punct de vedere documentar, scrierile Părinților Bisericii dinaintea sinodului de la Niceea,(primul sinod ecume-nic din istorie) citează număr însemnat de toponime de la Dunărea de Jos atestând existența unor comunități de creștini, a căror amintire este menținută și de tradițiile locale mânăstirești.
În anul 1936 arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer
a publicat în Elveția un studiu despre martirii Epictet și Astion din cetatea antică Halmyris, de lângă Murighiol, județul Tulcea. Aceștia au fost omorâți (anul 290) la ordinul comandantului militar al provinciei Scythia Minor, Latronianus.
După 297, pe teritoriul provinciei romane Scythia Minor, între malul drept al Dunării de jos și Tomis (cetate grecească de pe litoralul apusean al Pontului Euxin), se aflau cei mai numeroși creștini martirizați din întreg Imperiul Roman.
Astfel, Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumărați alți martiri, mai ales în timpul marilor persecuții anti-creștine organizate din ordinul împăraților romani Dioclețian, Galeriu, Liciniu și Iulian Apostatul.
In anul 306 în timpul împăratului Galerius a fost executat Sfântul Lup. Acesta era un discipol al Sfântului Dumitru, executat la Salonic în același an. Sfântul Lup era dac sau roman, originar din localitatea Novae (astăzi Sviștov în Bulgaria), situată pe malul drept al Dunării. În secolul al VI-lea, Petru, fratele împăratului Mauriciu a trecut prin Novae și a remarcat sărbătorirea Sfântului Lup de către localnici. Localitatea Novae a fost populată în evul mediu de români, bulgari, greci și migratori.
În secolul al IV-lea episcopul Audias împreună cu adepții săi, exilați de împăratul roman, din Mesopotamia în Scythia Minor, se afirmă în creștinarea populației dintre Nistru și Prut.
Creștinismul în epoca etnogenezei românilor
S-au descoperit în fosta Dacie, ca dovezi ale paleocreș-tinismului, ștampile de lut pentru prescuri (la Pălatca și Jabăr) care atestă prezența probabilă a unor preoți, inclusiv a unor lăcașuri de cult. Probabil tot pentru lăcașurile de cult au fost folosite și cărămizile sau țiglele ștampilate cu cruci sau pești descoperite la Apahida, Bărboși, Celei Reșca și Racoviță, utilizate fie la pardoseala bisericilor fie pentru placarea altarelor.
Unele piesele de podoabă ca: inele cu geme și inscripții, fibule, pandantive, aplici, paftale etc. ornamentate cu simboluri creștine (cruci, pești, ancore, porumbei etc.) au fost purtate de credincioși atât înainte cât și după recunoașterea oficială a cultului creștin.
Mormântul celor patru martiri
de la Niculițel. numele lor: Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos
Inscripția tombală din mormântul celor patru martiri de la Niculițel, arătând clar numele lor: Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos
Unele piesele de podoabă ca: inele cu geme și inscripții, fibule, pandantive, aplici, paftale etc. ornamentate cu simboluri creștine (cruci, pești, ancore, porumbei etc.) au fost purtate de credincioși atât înainte cât și după recunoașterea oficială a cultului creștin.
Biserica Ortodoxă îi prăznuiește, în 4 iunie 2014, pe Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel, martirizați în secolul al IV-lea, cinstirea lor făcându-se în această zi încă din vechime. Ei fac parte din cei 36 de mucenici care au pătimit pentru Hristos pe pământul țării noastre, în vechea cetate Noviodunum, Isaccea de astăzi, la sfârșitul veacului al III-lea și începutul veacului al IV-lea. Sfintele trupuri ale celor patru mucenici au fost descoperite printr-o fericită întâmplare în vara anului 1971 și sunt printre puținele moaște întregi din întreaga lume ortodoxă.
"Martirologul Bisericii Ortodoxe Române" citează, pentru secolele III-X, un număr de dioceze și nume de episcopi, în Dacia, Mesia și Sciția inferioară încă din timpul Părinților Bisericii.
Primul preot considerat protoromân este Montanus, care a fost înecat ca martir împreună cu soția sa Maxima, pentru că a mărturisit credința sa creștină, în 26 Martie 304 în localitatea Sirmium (astăzi Mitrovița lângă Belgrad). A fost executat aproape in aceeași perioadă cu Sfântul Lup din Novae și cu Sfânta Anastasia din Sirmium (Vindecătoarea de Boli).
|
Sfântul Niceta din Dacia Mediterranea a fost un episcop care a propovăduit Evanghelia în Dacia și a preschimbat neamuri barbare, în popoare blânde († pe la 414). Nicolae Iorga[16], Constantin C. Giurescu și Radu Vulpe au scris că activitatea de
evanghelizare a lui Niceta s-a realizat atât la nord cât și la sud de Dunăre. Sfântul Niceta din Dacia Mediterranea a fost un episcop care a propovăduit Evanghelia în Dacia și a preschimbat neamuri barbare, în popoare blânde († pe la 414). Nicolae Iorga[16], Constantin C. Giurescu și Radu Vulpe au scris că activitatea de evanghelizare a lui Niceta s-a realizat atât la nord cât și la sud de Dunăre. Podoabe medievale cu simboluri creștine descoperite în România: 1 Barboși (Galați) sec. III-IV, 2 Ruginoasa (Iași) sec.VI-VIII, 3 Botoșana (Suceava) sec.VI-VIII, 4 Borniș (Neamț) sec.VI-VIII, 5 Iași sec. IX-XI [14]. Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creștină de la Niculițel (lângă anticul Noviodunum, în Sciția inferioară) au dezgropat un Martyrion și mai vechi, așezat la temelie. Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creștină de la Niculițel (lângă anticul Noviodunum, în Sciția inferioară) au dezgropat un Martyrion și mai vechi, așezat la temelie. Pe lângă mormântul cu inscripții tombale foarte vizibile al lui Attalos, Kamasis, Filippos și Zoticos, sub cripta celor patru, au fost găsite moaștele încă unor alți martiri care au mărturisit în timpul represiunilor împăratului Decius (249-251). |
---|
Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde Inscripții tombale mai ales grecești, iar la Tomis s-a găsit în 1988 un cavou din sec. IV cu fresce creștine intacte.
Despre creștinarea Proto-Românilor există două puncte de vedere, unul religios ortodox, altul laic istoric
Primul dezvoltă teoria conform căreia creștinarea a fost foarte intensă pe toată aria de răspândire a pProto-rRomânilor de la bun începutul etnogenezei, făcând parte integrantă din constituirea și identitatea poporului român ; al doilea afirmă că procesul de creștinare a fost mai treptat (sec. III-V la sud de Dunăre, sec. V-VIII la nord), etnogeneza integrând desigur elementele religioase, dar fiind în sine un proces cu precădere lingvistic, prin formarea limbii protoromâne și generalizarea ei printre Dacii și Tracii din Imperiul Roman.
Ambele teorii folosesc argumente folclorice (fondul mitologic, tradiții și obiceiuri, dintre care multe sunt anterioare creștinării, dar au fost bine conservate după asta), etnografice (paralelisme și diferențe față de popoarele vecine), arheologice
(bazilici, necropole), arhivistice (documentele și cronicile vremii)
și istorice (dezvoltarea bisericii, limba liturgică, organizarea), interpretându-le fie în favoarea intensității vieții creștine încă de la începuturile formării poporului român pentru a demonstra că acesta a apărut în istorie în paralel și chiar prin simbioză cu
prin simbioză cu creștinismul ortodox, fie pentru a sublinia o creștinare mai târzie, odată cu Slavii, și o constituire a structurilor bisericești ale Românilor în cadrul primelor state Bulgare, în sec. VIII-IX, cu limba slavonă ca limbă liturgică, și sub obediența Patriarhiilor din sudul Dunării (Constantinopol, în alternanță cu Ipek și Ohrid în vestul țării, si cu Târnovo în estul țării).
Cele mai bune argumente de care se folosesc istoricii sunt însă cele lingvistice. Cei mai mulți termeni din mediul bisericesc provin din limba latină basilica (biserică), crux (cruce), ara (altar), presbiter (preot), angelus (înger), baptisare (botez), monumen-tum (mormânt), cantare (cântare), cristianus (creștin), sanctus (sânt/sfânt), Domine Deus (Dumnezeu).
Acest fapt demonstrează caracterul latin și occidental al creștinismului românesc. Cu toate acestea există și cuvinte împrumutate din limba slavonă, cum ar fi: Rusalka (Rusalii), duhu (duh), și jadu (iad).
La slavi, pentru "a boteza" se foloseste "a creșstina"; nu au cuvânt derivat din latinescul baptesium.
Mai cunoscută și mai puțin controversată (fiindcă este mai bine documentată) este creștinarea în masă și subită a Goților de pe teritoriul actualei Românii în secolul al IV-lea sub influența episcopului Wulfila (sau Ulfila), un adept al doctrinei lui Arius. Sozomenos, istoricul bisericii bizantine (secolul al V-lea), a scris în lucrarea sa „Istoria bisericească” (I, 6, I), că în Dacia postromană, creștinismul a fost propovăduit atât printre goții migratori cât și la "cei care erau mai înainte vecini cu ei"
Goții devenind arianiști, unul dintre ei fiind, adept al Ortodoxiei,
al Ortodoxiei, anume Sava Gotul, a fost înecat în apa râului Buzău de soldații regelui got Athanaric, la 12 aprilie 372.
Sfințit de biserica ortodoxă, moaștele sale au fost venerate și păstrate de Sfântul Vasile cel Mare din Cezarea Cappadociei. De îndată ce împăratul roman Galerius a proclamat libertatea de cult pentru creștinii din tot Imperiul roman, în 311, cetatea Tomis (Constanța) singură, a devenit
Mitropolie, cu cel puțin 14 episcopate.
Străvechiul Tomis s-a numit Constantiana după edictul de la Mediolanum din 313 care a confirmat libertatea de cult, în onoarea lui Constantin cel Mare, primul împărat roman creștin și fondatorul Constantinopolului (devenită la niște decenii după moartea sa capitală creștină). Conform opiniilor unor istorici, o parte din așezările rupestre din zona Buzăului (Aluniș și Nucu) pot fi datate, după analiza inscripțiilor, în secolele III – IV d. H., reprezentând o afirmare a creștinismului în stânga Dunării.
Începând cu anul 814 slavii sudici au dezlănțuit persecutarea creștinilor, afectând probabil și spațiul creștin românesc Persecuția va înceta după creștinarea slavilor sudici.
Masacrarea creștinilor este descrisă în documentul "Menologium" atribuit împăratului Vasile al II-lea (secolele X-XI). Creștinarea slavilor sudici odată cu populația romanică n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forțarea liniei de apărare Constanța-Cernavodă (a valului "lui Traian" ) întărit cu toate fortificațiile limesului dunărean al Imperiului bizantin. Printre primele vestigii creștine autohtone din România (secolele IV-V) se remarcă urmele arheologice de la Mihălășeni, județul Botoșani, care conțin rămășițele lăcașului de cult creștin, mormintele creștine și inventarul de factură creștină din mormintele necropolei. Temelia lăcașului de cult era din lespezi de râu și formau un dreptunghi cu laturile de 8 și 7 metri. Vestigii arheologice asemănătoare au fost descoperite și la Nicolina - Iași, datate în aceeași epocă. În secolul al XII-lea, etnogeneza poporului român, total creștinat de mai multe secole, este pe cale de desăvârșire, limba protoromână evoluând în patru ramuri:
Printre primele vestigii creștine autohtone din România (secolele IV-V) se remarcă urmele arheologice de la Mihălășeni, județul Botoșani, care conțin rămășițele lăcașului de cult creștin, mormintele creștine și inventarul de factură creștină din mormintele necropolei. Temelia lăcașului de cult era din lespezi de râu și formau un dreptunghi cu laturile de 8 și 7 metri. Vestigii arheologice asemănătoare au fost descoperite și la Nicolina - Iași, datate în aceeași epocă.
În secolul al XII-lea, etnogeneza poporului român, total creștinat de mai multe secole, este pe cale de desăvârșire, limba protoromână evoluând în patru ramuri :
Daco-Română Daco-Româna, vorbită în bazinul Dunării de Jos, Istro-Română vorbită inițial în jurul munților România Planina, Stari Vlah și Vlașina din centrul spațiului iugoslav, Aromâna și
Megleno-Româna vorbite în Macedonia și în teritoriile vecine ei din Serbia, Bulgaria, Albania și Grecia.
Prin migrații provocate, conform relatărilor cronica-rului bizantin Ioannis Skylițes, de războaiele bulgaro-bizantine din sec. XI, sub domnia împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, populațiile de limbă Istro-Română se strămută în peninsula Istria, de unde le vine și această denumire, dată de lingviști în sec. XIX. Slavii cunoșteau pe vlahi sub denumirea de Morlaci sau Morlahi, iar Grecii de Mavro-Vlahi (de fapt vlahii de nord), iar o parte din populațiile Aromâne ajung în munții Pindului (cu comunități atestate până în Insulele Ioniene sau în Peloponez, cu localități ca Vlahata sau Vlahonița) ; alte migrații, de data asta spre nord, sunt la originea Vlahiei Morave din răsăritul actualei Cehia si a unor sate din sudul Poloniei. În secolele următoare, atât Istru-Românii, cât și Moravo-Românii, au trecut la catolicism și, treptat, la limbile slave dimprejur (au mai rămas, în jurul anului 2000, câteva zeci de locutori ai limbii Istro-Române). Pentru populațiile Daco-Române, limba liturghiei este limba slavonă, iar pentru cele Aromâne și Megleno-Române, cea greacă bisericească Până la sfârșitul secolului al IX-lea, limba oficială a bulgarilor era limba greacă. Abia alfabetul introdus de Chiril și Metodiu a ghidat slavii și bulgarii spre o cultură de expresie slavă.
În această perioadă, antica și actuala Tesalie, locuită de mulți Aromâni, era denumită de cronicarii bizantini Megali.
Vlahia ("Vlahia Mare"), în timp ce "Româniile populare" de la nordul Dunării de Jos, locuite de Daco-Români, și vasale ale regatului ungar pâ-nă la bătălia de la Posa-da (1330), erau numite de către cancelariile bizantine
Ungro-Vlahia ("Vlahia dinspre Ungaria"), și pastorate de
Patriarhul Constantinopolului. Prin episcopi itineranți, iar ul-terior prezbiteri trimiși de perihoreții ("supraveghetorii marginilor" în grecește) de la Vicina. Pentru populațiile Daco-Române, limba liturghiei este limba slavonă, iar pentru cele Aromâne și Megleno-Române, cea greacă bisericească Până la sfârșitul secolului al IX-lea, limba oficială a bulgarilor era limba greacă. Abia alfabetul introdus de Chiril și Metodiu a ghidat slavii și bulgarii spre o cultură de expresie slavă. În această perioadă, antica și actuala Tesalie, locuită de mulți Aromâni, era denumită de cronicarii bizantini Megali. Când cnezate dintre Carpați și Dunăre s-au unit Vlahia ("Vlahia Mare"), în timp ce "Româniile populare" de la nordul Dunării de Jos, locuite de Daco-Români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau numite de către cancelariile bizantine Ungro-Vlahia ("Vlahia dinspre Ungaria"), și păstorite de Patriarhia Constantinopolului. Prin episcopi itineranți, iar ulterior prezbiteri trimiși de perihoreții ("supraveghetorii marginilor" în grecește) de la Vicina. Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, probabil unul dintre perihoreți, a devenit primul "Mitropolit al Ungro-Vlahiei". |
Deoarece atât în Țaratul vlaho-bulgar din sec. XII-XIV, cât și în statele românești apărute în sec. XIV, autoritatea ortodoxă, precum și cea civilă, foloseau limba slavonă, diortisită din limba greacă,în Sfânta Liturghie precum și în actele oficiale ale statului, cele mai multe texte religioase erau învățate pe dinafară de preoții români ("vlahi") care nu înțelegeau slavona, sau care voiau să fie înțeleși de enoriașii lor.
Astfel, numeroase etyma din această perioadă, cum este cuvântul boscorodire, reflectă situația unui bilingvism nu tocmai perfect. Cu toate acestea, traduceri românești de mare importanță lingvistică, în limba vie a timpului, cum sunt faimosul Codice Voronețean sunt și azi citite ca monumente de expresie românească, și citate, de exemplu de Constantin Noica, drept exemplu.
Filologul Ilie Gherghel, într-un studiu despre cuvântul "Vlach" a demonstrat că și denumirea cartierului Blachernae
(Vlaherne în română) din Constantinopol vine de la vlahi, care au avut o colonie lângă capital. Biserica Sfânta Maria din Vlaherne (Blachernitissa) are de asemenea o conotație românească. În textul medieval Vita Sancti Methodii se rela-tează că înaintea fraților Chiril și Metodiu, la slavii moravieni au venit misionari de la români (valahi), greci și nemți în anul 863. Totuși în jurul textului înca există controverse generate și de ipoteza că Moravia era de fapt amplasată pe Dunăre, lângă Belgrad.
Istoricul grec Lambros a găsit un document la Muntele Athos în care se afirma că Moravii, Sârbii, Vlahii și Slavii din Iliria au fost botezați în timpul Imparatului Mihail al III-lea în anul 867.
Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul în rândul slavilor rămași printre românii deja creștini din Tările Române: Jandov în Dacia (probabil Transilvania) și Moznopan în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina).
Împăratul Vasile al II-lea a reorganizat la începutul sec. al XI-lea patriarhia de Ohrida, iar printre biserici apare și una bănățeană, identificată cu Tibiscum
Într-o listă episcopală care datează din timpul domniei împăratului Alexius I Comnenul este menționată o episcopie a valahilor supusă arhiepiscopului de Ohrida (pe locul 23) iar într-o altă listă episcopală, care datează de la sfârșitul secolului al XI-lea se precizează că episcopia valahilor avea reședința la Vreanoti (orasul Vranje din Serbia de astăzi).
Existența unor biserici rupestre medievale timpurii în spațiul pruto-nistrean este consemnată de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet care, la mijlocul secolului al X-lea, menționa că „pe partea aceasta a râului Nistru (râu identificat de istoricul Gheorghe Postică) se observă unele urme de biserici și cruci, săpate în gresie”. "redința îndepărtează vălul de pe ochii creștinului astfel că el poate vedea păcatul în goliciunea lui, înainte ca Satan să-l deghizeze cu haine atrăgătoare." ( de William Gurnall)
Textul complet: ..."Dincoace de fluviul Nipru, înspre partea Bulgariei, lângă malurile fluvi-ului, există cetăți părăsite: prima este cetatea numită de pecenegi Aspron (=Albă), deoarece pietrele sale par albe; a doua cetate se numeș-te Tungate, a treia Cracnaca-te, a patra Salmacate, a Existența unor biserici rupestre medievale timpurii în spațiul pruto-nistrean este consemnată de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet care, la mijlocul
secolului al X-lea, menționa că „pe partea aceasta a râului Nistru (râu identificat de istoricul Gheorghe Postică) se cincea Sacarate și a șasea Gieucate. observă unele urme de biserici și cruci, săpate în gresie”. Textul complet: ..."Dincoace de fluviul Nipru, înspre partea Bulgariei, lângă malurile fluviului, există cetăți părăsite: prima este cetatea numită de pecenegi Aspron (=Albă), deoarece pietrele sale par albe; a doua cetate se numește Tungate, a treia Cracnacate, a patra Salmacate, a cincea Sacarate și a șasea Gieucate. În clădirile acestor cetăți vechi se găsesc urme de biserici, cruci tăiate și piatră poroasă; de aceea unii cred că romanii au avut cândva locuințe în locurile acelea.” |
Istoria bisericii ortodoxe în țările române
și „Bizanțul de după Bizanț”
Primele biserici creștine, au fost descoperite prin săpături arheologice, atât în Dobrogea (Tomis, Dinogetia, Niculițel), cât și în alte părți ale țării, la Sucidava (secolele IV-VI), lângă Celei-Oltenia și la Morisena (lângă Cenad).
Crestinism romanesc - Istoria Bisericii Ortodoxe in Tarile Romane |
---|
Bazilica descoperită în coltul de nord al cetății Capidava (Jud. Constanța) aparține primei jumătăți a secolului al VI-lea d.Hr., arătând influențe ale arhitecturii religioase din spațiul syro-palestinian. După retragerea romano-bizantină din Dobrogea (circa 600), biserica a fost reclădită de bizantini în secolul X. Incendiul provocat de pecenegi în 1036 a dus la abandonarea definitivă a Capidavei. Bazilica se suprapune peste ruinele unei bazilici mai mici din sec. al IV-lea.
Din secolul a IX-lea datează bisericuțele săpate în masivul de cretă de la Basarabi-Murfatlar. Bisericuțele au fost descoperite în 1957. Acestea conțin multe inscripții cu litere cirilice, grecești și rune turcești.
Există și o inscripție cu numele românesc Petre. Printre desene se remarcă dragoni și nave de-ale varegilor (vikingilor) ceea ce confirmă prezența varegilor în Dobrogea, ocazionată de expediția acestora împotriva Constantinopolului dar și de escalele acestora în diferite localități dobrogene pe drumul "de la varegi la greci".
Din aceleași timpuri se mai cunosc bisericuța (sec.IV -XII) din fosta cetate romano-bizantină Dinogetia (azi satul Garvăn-Tulcea) și biserica de la Cetățuia (lângă Niculițel-Tulcea), cea mai veche biserică cu plan treflat descoperită la noi (sec. XI-XII). Printre cele mai vechi biserici din România din preajma anului 1000 este considerată biserica ortodoxă bizantină de la Alba Iulia fondată în 950 de Geula (Iula sau Gyula, lider peceneg, ungur sau localnic) în care a slujit Ierotei, primul episcop al Transilvaniei.
Printre cele mai vechi biserici din România din preajma anului 1000 este considerată biserica ortodoxă bizantină de la Alba Iulia fondată în 950 de Geula (Iula sau Gyula, lider peceneg, ungur sau localnic) în care a slujit Ierotei, primul episcop al Transilvaniei Documentele istorice bizantine arată că Ierotei a fost primul episcop al Turkiei; dar conform Institutului de istorie al Academiei Ungariei, Turkia din documentele bizantine era chiar Transilvania, definită de râurile Criș, Mureș, Timiș, iar în vest de Tisa Episcopia Transilvaniei a fost creată de Geula/Iula pentru mulțimea de credincioși români și slavi.
La fel de veche este biserica mănăstirii bizantine fondată de Ahtum la Morisena (lângă Cenad), după botezarea acestuia după ritul bizantin, în anul 1002 A doua mănăstire a lui Ahtum, numită și Ahtunmo-nostur fost ridicată la finele veacului al X-lea, ori în primii ani ai secolului al XI-lea. 1.- Omiliarul (sec.XI-XII). Cel mai vechi manuscris bisericesc păstrat la Prima școală românească din Brașov, care se află în interiorul curții Bisericii Sfântul Nicolae din cartierul istoric Șcheii Brașovului
2.- Andrei Șaguna (1809-1873) : baron, mitropolit, întemeietor al învăță-mântului universitar ortodox din Transilvania, membru al Senatului Imperial din Viena, deputat în Dieta Transilvaniei, membru de onoare al Academiei Române, și președinte de onoare al Societății Transilvania din București.
Ruinele se văd la 10 km sud-vest de Pecica, Arad. |
După moartea lui Ahtum, Chanadinus a construit in sec. XI biserica mănăstirii bizantine de la Oroslanos.
Împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul reorganizează, în anul 1019, patriarhia de Ohrida, iar printre eparhii apare și cea identificată cu Tibiscum (ruinele bisericii se văd și astăzi în satul Jupa, în județul Timiș)
Din sec al XIII-lea s-au păstrat o biserică la Densuș (1280) construită din piatră și cărămidă, cu formă dreptunghiulară, pe locul unui sanctuar daco-roman, despărțită în pronaos, naos și absida altarului și două resturi de bisericuțe, la Turnu Severin.
La Gurasada, județul Hunedoara, există o biserică zidită din piatră, finalizată în secolul al XIII-lea, cu hramul „Arhanghelul Mihail” dar începută în secolele X – XI .
La StreisângiorgiuStreisângeorgiu în județul Hunedoara există o biserică de piatră construită prin 1313 pe locul unei biserici de lemn datate 1130-1140.
La Vasileu (localitate la 30 km nord de Cernăuți, pe malul Nistrului) în fosta țară românească a Onutului, există ruinele unei biserici cu fundația de piatră din sec. al XII-lea Piatra de mormânt a ctitorului conține semne și simboluri funerare vikinge. Eugen Lozovan comentează că monumentele din această zonă ar avea amprenta varegilor.
În veacul al XIV-lea, în vatra orașului Cetatea Albă de pe Nistru funcționau o mănăstire franciscană, două biserici ortodoxe și o biserică a armenilor.
În satul Vad, comuna Sântămăria Orlea (jud. Hunedoara) se află ruinele unei biserici din sec. al XIV-lea suprapusă pe alte două biserici de lemn In 1384 a fost construită Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae din Râșnov. Organizația bisericească din țările române, situate inițial în aria eparhiilor din Severin și Vicina (iar, pentru catolici, în cea a arhiepiscopii-lor din Esztergom și Kalocsa), a căpătat forme noi odată cu întemeierea principatelor Țării Românești și Moldovei, ai căror voievozi au ținut să aibă, în statele lor, Mitropolii proprii.
Ruinele bis. din Vasileu, sec XII Organizația bisericească din țările române, situate inițial în aria eparhiilor din Severin și Vicina (iar, pentru catolici, în cea a arhiepiscopiilor din Esztergom și Kalocsa), a căpătat forme noi odată cu întemeierea principatelor Țării Românești și Moldovei, ai căror voievozi au ținut să aibă, în statele lor, Mitropolii proprii.
Astfel au fost înființate, sub oblăduirea Patriahrilor din Ipek (Peci) și Constantinopol, Mitropoliile Ungro-Vlahiei în 1359 și Sucevei și Moldovei în 1401. Această organizație a evoluat în decursul timpului, ajungând la autocefalie în 1872, dar în tot decursul existenței principatelor, a încadrat viața parohi-ilor, mânăstirilor și credincioșilor, fiind un element puternic al societății medievale, cu o mare influență atât spirituală și culturală (prin preoți, călugări, cărturari de renume, prin monumentele ridicate, prin dăscălitul enoriașilor și îngrijirea bolnavilor), cât și economică și politică (prin moșiile foarte întinse dăruite de voievozi, bogăția multor mânăstiri, legăturile cu Constantinopolul și Muntele Athos, închinarea mânăstirilor românești către cele athonite, implicarea ierarhiei religioase în luptele politice).
„Românii din Transilvania au păstrat identitatea națională prin Biserică...” |
---|
Procesul de evoluție al organizării bisericești n-a fost însă unul simplu sau lipsit de conflicte, situația de provincie ecleziastică bizantină a bisericilor din teritoriile românești, fiind alături de avantajele certe oferite însoțită și de unele efecte mai puțin benefice locuitorilor: impunerea în scaunele mitropolitane locale, ca și în toată ierarhia bisericească din provinciile ecleziastice, de către Patriarhatul ecumenic de la Constantinopol, a unor străini, adică a unor ierarhi greci și încă nu a oricărui fel de greci, ci doar a unor greci din Fanar (cartier Constantinopolitan în care se afla și se mai află încă Patriarhia ecumenică), a produs în mod vădit fricțiuni între domnii Moldovei (administrația seculară) si Patriarhatul ecumenic de la Constantinopol, când la indicațiile domnului Moldovei, au fost hirotoniți la finele secolului al XIV-lea, pentru prima oară, o serie de etnici români (moldoveni). Unul dintre aceștia, Iosif, va deveni primul etnic român suit pe scaunul mitropolitan al Moldovei, și de altfel primul mitropolit etnic român din toate teritoriile românești. Inițiativa domnului moldovean al vremii (Roman Mușat) și menținerea ei de către succesorul lui imediat (Alexandru cel Bun) se înscrie de altfel într-o tendință mai largă de apropriere graduală a instituției bisericești de către autohtoni, și astfel de respingere a imperialismului etnico-religios grecesc, întrucât ea avea loc în același timp și în regiunile aflate la nordul Moldovei.
Escaladarea crizei survine atunci când Patriarhia ecumenică de la Constantinopol încearcă, cu doar câteva decenii înaintea aneantizării Imperiului Bizantin de către sultanul Mehmet al II-lea, să impună un ierarh grec pe scaunul mitropolitan, gest refuzat ferm de către moldoveni, fapt care provoacă în 1394 aruncarea anatemei de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol peste întreaga Moldovă: "domn, ierarh, boieri, preoți și credincioși." Până în 1401, întreaga populație a Moldovei mai era încă anatemizată, de la această dată încolo grecii luând decizia să păstreze afurisenia doar asupra boierilor și celor doi ierarhi moldoveni, numiți de domnitor.
În anul următor, anatema va fi ridicată complet de către Patriarhul ecumenic, Iosif fiind și el recunoscut în funcția de mitropolit, însă acest gest este con-testat de alți ierarhi fanarioți, fapt care va duce chiar la înlăturarea temporară a Patriarhului ecumenic Matei, care se arătase înțelegător cu dorințele credincioșilor moldoveni, înțelegând fără îndoială atât inevitabilitatea tendinței istorice de apropriere a instituției bisericii de către populațiile din incipientele state ortodoxe, cât șfapt carile unei intransigențe: exista propaganda catolică și astfel pierderea unei țări de la religia ortodoxă, cum exista și amenințarea otomană care îi incita pe bizantinii mai lucizi la compromis pentru păstrarea unei solidarități politice și unități ortodoxe.
Omiliarul descoperit la Brașov vine să atragă atenția că viața creștină pe aceste meleaguri exista și în veacurile XI și XII, când se scria această carte de învăţătură. În anul următor, anatema va fi ridicată complet de către Patri-arhul ecumenic, Iosif fiind și el recunoscut în funcția de mitro-polit, însă acest gest este con-testat de alți ierarhi fanarioți,
fapt care va duce chiar la înlăturarea temporară a Patriarhului ecumenic Matei, care se arătase înțelegător cu dorințele credincioșilor moldoveni, înțelegând fără îndoială atât inevitabilitatea tendinței istorice de apropriere a instituției bisericii de către populațiile din incipientele state ortodoxe, cât și riscurile unei intransigențe: exista propaganda catolică și astfel pierderea unei țări de la religia ortodoxă, cum exista și amenințarea otomană care îi incita pe bizantinii mai lucizi la compormis pentru păstrarea unei solidarități politice și unități ortodoxe.
Omiliarul descoperit la Brașov vine să atragă atenția că viața creștină pe aceste meleaguri exista și în veacurile XI și XII, când se scria această carte de învăţătură. Omiliarul se află în interiorul curții Bisericii Sfântul Nicolae din cartierul istoric Șcheii Brașovului la muzeul Prima școală românească. Bula papală din 15 decembrie 1399, a lui Bonifaciu al IX-lea, confirmă pe deplin viața creștină în Șcheii Brașovului, unde la acea dată biserica deservea nu numai pe români, ci și pe grecii și bulgarii aflați aici. Textul omiliarului este scris în limba slavă, cuprinzând fragmente din Omiliile lui Ioan Gură de Aur, copiat pe pergament în grafie uncială cu elemente de semiuncială, pe două coloane, cu cerneală neagră. La Prima școală românească din Șcheii Brașovului au.
Cucerirea Constantinopolului - Constantin imparatul fara coroana [30 min.] |
---|
După căderea Constantinopolului sub turci în anul 1453, tradiția bizantină a putut fi păstrată datorită refugiului la nord de Dunăre a numeroase familii și figuri bisericești de acolo. Familiile fanariote care au dat domni „nepământeni” Munteniei și Moldovei (după domnitorul și martirul Constantin Brâncoveanu) au contribuit și ele, în tradiția românească, la înzestrarea "Sfântului Munte" Athos, deși într-o mai mică măsură decât cei pământeni care i au precedat. Această conștiință a unei unități spirituale, istorice și culturale cu Bizanțul a făcut și să se acorde de către domnitorii celor două țări românești libere sau autonome (Muntenia și Moldova), stipendii mai mult decât generoase tuturor lăcașelor ortodoxe aflate sub dominație musulmană : mânăstiri din Moesia, cele din Rila, din Athos ori Meteore, mânăstirea Sumela din țara Trebizondei, mânăstiri din Palestina, Sinai, Siria, nordul Egiptului ș.a.m.d.
Monumentele funerare ale vlahilor/românilor din Bosnia (Radimlja) din secolele XII-XIV Aceste stipendii aveau forme extrem de variate : manuscrise și tipărituri în limbile acelor țări, obiecte de cult, meșteri construc-tori, sume mari de bani, uzufructul unor moșii din nordul Dunării... Sprijinul românesc a fost esențial pentru supraviețui-rea acestor fo-care de cre-dință și cultură. Iar rezulta-tele mecenatului românesc pot fi văzute și astăzi, de la steaua pot fi văzute și astăzi, de la steaua de argint de la Betleem (stil românesc, în 8 colțuri) la zidurile mânăstirilor din Athos ridicate pe cheltuiala românilor. De asemenea, au fost realizate și în țară nu numai monumente de arhitectură, ci de asemenea monumente literare. Renumita Biblie a lui Șerban, prima traducere completă a Bibliei în limba română publicată în 1688 în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688 în Țara Românească) este o operă matură și somptuoasă. Biblia de la București nu ar fi putut apare fără o mulțime de traduceri parțiale, și probabil de cele mai multe ori necunoscute sau anonime. |
Românii/vlahii din Bosnia si Muntenegru au lăsat ca o mărturisire a creștinismului, numeroase monumente funerare din piatră, în secolele XII-XIV, (stecak, stecci în limba slavilor). Pe monumente se văd gravate figuri de aromâni cu fustanela tradițională.
Istoria creștinismului în Transilvania
În 1179, la Igriș, Timiș, a fost construită prima mănăs-tire a călugărilor cistercieni (benedictini, ordin fondat în Franța), de pe teritoriul actual al României. A fost distrusă de invazia tătarilor și de răscoala cumanilor sedentarizați în Ungaria. Pe locul mănăstirii s-a construit noua primărie și o biserică ortodoxă. Călugării abației din Igriș au zidit apoi, în 1202, abația cisterciană de la Cârța, din actualul județ Sibiu, aflată azi în ruină. Inițial s-au ridicat clădiri din lemn, în anii 1205-1206, apoi o capelă din piatră, ridicată până în anul 1215, iar zidurile, oratoriul din piatră, alte capele, spațiile de locuit au fost adăugate începând cu anul 1230, lucrările fiind între-rupte de marea invazie tătară din 1241. Pe la 1300 se pare că ar fi fost terminată și biserica Abația a fost desființată la ordinul.regelui Matia Corvin, la data de 27 februarie 1474. În prezent, o capelă a vechii mănăstiri este folosită de comunitatea evanghelică săsească.
În anul 1183 a fost atestată abația cu hramul Sfintei Fecioare Maria din satul Frumușeni, Arad. Mănăstirea, cunoscută și cu numele Bizere a funcționat ca lăcaș benedictin, aflat sub patronaj regal. Abația controla transportul de sare pe râul Mureș.
În secolul al XIII-lea mănăstirea, cu 23 de călugări, avea un venit anual de 4.000 de Inițial s-au ridicat clădiri din lemn, în anii 1205-1206, apoi o capelă din piatră, ridicată până în anul 1215, iar zidurile, oratoriul din piatră, alte capele, spațiile de locuit au fost adăugate începând cu anul 1230, lucrările fiind între-rupte de marea invazie tătară din 1241. Pe la 1300 se pare că ar fi fost terminată și biserica. bolovani de sare. Abația a fost desființată la ordinul.regelui Matia Corvin, la data de 27 februarie 1474. În prezent, o capelă a vechii mănăstiri este folosită de comunitatea evanghelică săsească. În anul 1183 a fost atestată abația cu hramul Sfintei Fecioare Maria din satul Frumușeni, Arad. Mănăstirea, cunoscută și cu numele Bizere a funcționat ca lăcaș benedictin, aflat sub patronaj regal. Abația controla transportul de sare pe râul Mureș. În secolul al XIII-lea mănăstirea, cu 23 de călugări, avea un venit anual de 4.000 de bolovani de sare. La început, lăcașul a fost de rit ortodox (printre primele biserici ortodoxe sau bizantine din spațiul locuit de români), apoi a fost preluat de catolici, iar până la sfârșitul secolului XVI a fost mănăstire benedictină. |
Mănăstirea a cunoscut o decădere constantă din secolul al XIV-lea, iar din anul 1557, după invazia turcească în părțile Aradului și din cauza Reformei religioase, mănăstirea a fost părăsită.
În anul 1391 boierul Drag, fratele lui Dragoș Vodă domnitorul Moldovei, a călătorit din Maramureș până la Constantinopol, cu scopul de a obține, de la patriarhul ecumenic, pentru Mănăstirea Peri din Maramureș (astăzi satul Grușevo/Ucraina), statutul de stavropighie a Patriarhiei Ecumenice și de Episcopie Ortodoxă pentru românii din Maramureș și din nord-vestul Transilvaniei. Cererea lui Drag se datora faptului că Haliciul (Galiția), care avea autoritate asupra ortodocșilor din Maramureș și Moldova, a fost anexat de către regele Cazimir al III-lea al Poloniei în 1349. La data de 13 august 1391, Drag primește de la Patriarhul Antonie al IV-lea al Constantinopolei, Gramata de ridicare a Mănăstirii de la Peri din Maramureș la rangul de Stavropighie patriarhală, Gramata instituie, în esență, următoarele: Mănăstirea Peri (azi urmașă este Mănăstirea Săpânța-Peri) trece în proprietatea Patriarhiei de la Constantinopol prin donație, iar teritoriul de sub autoritatea Stavropighiei patriarhale maramureșene, în afară de Maramureș, era: Sălajul, Medieșul (adică Satu Mare), Ugocea și Bârjaba (din Ucraina de azi), Ciceul, Ungurașul și Almașul (adică Bihorul). Constantinopolul a căzut sub stăpânire otomană în 1453 și nu mai putea oferi protecție stavropighiilor proprii. Mănăstirea Peri este atacată în mod repetat de cete înarmate trimise de episcopul ortodox de la Munkàcs (unde fusese înființată o Episcopie Ortodoxă ruteană), este jefuită și incendiată, pierzându-se astfel multe documente, cărți de slujbă și manuscrise extrem de prețioase. După aproximativ o sută de ani, cele două instituții bisericești ajung la judecata regelui maghiar Ladislau al II-lea, în problema dreptului de colectare a dărilor bisericești, iar sentința regală a favorizat Episcopia de la Munkàcs.
La Mănăstirea Peri a funcționat într-un sens mai extins al termenului, o școală teologică, au existat cărturari care au avut capacitatea de a traduce din greaca veche în latină. Aici au fost receptate ideile religios-reformiste ale lui Jan Hus, ceea ce a condus la realizarea primelor tradu-ceri în limba română, în dece-niu al patrulea al sec. al XV-lea și la punerea bazelor limbii naționale. După N. Iorga, manuscrisele supranumite „texte maramureșene” sau „texte rotacizante”, sunt copii după originalele pierdute provenind din Maramureș, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor: Codicele voronețean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea HurmuzakiHurmuzachi. Toate aceste texte, copiile nu originalul, judecând după data fabricării hârtiei pe care au fost copiate, sunt datate ca fiind realizate în prima jumătate a sec. al XVI-lea.
La Geoagiu există o biserică alcătuită dintr-o navă circulară cu diametrul interior de 5,5 m, și cu o absidă semicirculară lungă de 2 m care are o deschidere înspre navă de 3 m. Lungimea construcției pe direcția E - V este de 7 m în interior și de 9 m în exterior. Materialul folosit la ridicarea rotondei a fost cărămida romană și piatra de râu, prezentă mai mult în părțile superioare ale bisericii.
Intrarea în rotondă se face prin partea de SV, printr-un portal introdus în zidărie într-o fază mai târzie. Printre structurile ecleziale ale bisericii ortodoxe române, înainte de constituirea ei ca entitate. autocefală în 1872, a exis-tat Mitropolia Bălgradului (Alba Iulia). Sistemul politic al Transilvaniei era reglementat în evul mediu de pactul Unio Trium Nationum.
|
În stânga - Biserica de lemn a Mănăstirii Săpânța-Peri, replica modernă a bisericii inițiale Documentul original e păstrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Documentul original e păstrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu.Când devenim cu adevărat conștienți de darurile lui Dumnezeu, nu mai avem timp să cerem nimic. Ne continuăm drumul și spunem mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc.” Maica Gavrilia Papaiannis 1897 – 1992Imaginile de mai sus:
|
---|
În anul 1658 parlamentul țării (Dieta Transilvaniei), întrunit la Turda, a adoptat decretul prin care a fost proclamată libertatea conștiinței și a toleranței religi-oase pentru toți locuitorii Transil-vaniei. Edictul de la Turda a fost promulgat de Ioan Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei. Este primul edict de acest fel din istoria Europei moderne.
Evoluția tiparului în Țările Române între secolele XVII - XIX |
---|
Viața religioasă a Transilvaniei era dominată în acele timpuri (secolul XVII) de cultele protestante (calvin sau refor-mat, lutheran sau evanghelic, unitarian, precum și de cel anabaptist). Românii ardeleni, în acele vremuri, deși aveau un "vlădic" (episcop, adeseori numit, conform tradiției, și mitropolit), cu scaunul de reședință la Bălgrad, erau mai mult sub autoritatea supraintendentului maghiar calvinist
de la Aiud, care dicta organizarea și desfășurarea vieții religioase atât a coreligionarilor săi, cât și a ortodocșilor supuși. Reforma religioasă protestantă din Transilvania a încercat în secolele XVI și XVII, nu de puține ori, să-i convertească pe Români la protestantism.
Catedrala luterană din Sibiu. Procesul de convertire nu a fost lipsit de succese, având în vedere existența menționată în documen-tele vremii a numeroși preoți-pastori conduși de doi episcopi protestanți români, Pavel Tordași, urmat în scaun de fiul său Mihail, precum și Ioan de Geoagiu, care stăpâneau religios o seamă impor-tantă de comunități ale "valahilor" ardeleni, iobagi, dar și boieri pre-cum cei din familiile Cândea (Ken-deffi), Dragu (Dragffi), Banu (Banffy) sau Boieru (Boer). Atât luteranii, cât și ceilalți reformați au încercat să îi atragă la protestantism pe românii ardeleni nu doar prin numirea de preoți-pastori și episcopi din rândurile lor, ci și prin traducerea unor cărți de cult, catehisme, din limba slavonă, în limba română. Cele mai importante cărți religioase editate în această perioadă pentru români au fost "Catehismul de la Sibiu" din 1544 (catehism ce prezenta doctrinele lutherane), "Întrebarea creștinească" din 1559-1560 (care conține cele 10 porunci, Crezul, rugăciunea Tatăl Nostru, instrucțiuni privind rugăciunea, botezul și nunțile), "Tetraevanghelul" (cu cele 4 evanghelii traduse în limba română, care a fost editat de mai multe ori, în 1546 și 1552 la Sibiu, în 1560 la Brașov), "Psaltirea" din 1570 (o traducere a Psalmilor în limba română, finanțată de Pavel Tordași, episcopul bisericilor reformate române din Transilvania), "Palia de la Orăștie" din 1581-1582 (prima traducere a Vechiului Testament în limba română, realizată de către diaconul Coresi), "Noul Testament" în limba română din 1648 publicat la Alba Iulia, precum și "Catehismul calvinesc", apărut în timpul domniei voievodului transilvan Gheorghe Rákoczi I și din cheltuiala lui Acațiu Barcsai, mare ban al Lugojului și Caransebeșului și comite suprem al Severinului. |
Această carte, tradusă din ungurește în românește de Ștefan din Făgăraș, a fost scrisă anume pentru convertirea la calvinism a românilor. Toate aceste traduceri s-au făcut cu sprijinul financiar al domnitorilor protestanți ai Transilvaniei. Chiar dacă majoritatea românilor au rămas ortodocși, au fost totuși mulți care au devenit reformați, formându-se comunități protestante românești în Sântămăria Orlea, Peșteana, Râul Alb, Suseni, Rapoltul Mare sau Mintia. Cu timpul însă, acești români, minoritari printre maghiari în cadrul comunității protestante, au trecut treptat la limba maghiară, fiind asimilați în națiunea ungară, așa cum fuseseră asimilați, în veacurile precedente, mulți alții trecuți la catolicismul de rit latin...
Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică
Alta a fost soarta comunităților ortodoxe care s-au unit cu Roma păstrându-și ritul grecesc pe care îl aveau ca ortodocși, precum și reguli canonice ortodoxe ca, de exemplu, hirotonisirea bărbaților căsătoriți.
Discuțiile purtate din partea catolicilor de către iezuitul Laszlo Baranyi, paroh în Alba Iulia, cu conducătorii Bisericii românești în frunte cu vlădica Teofil Seremi, au început încă din 1693, în secret, pentru a nu le afla calviniștii care stăpâneau atât de aproape Biserica românească. Catedrala ortodoxă din Alba Iulia Iezuiții, care veneau din prov. Ecleziastică a Boemiei și care au intrat în contact cu românii ardeleni, au trebuit să țină seamă, în politica lor misionară, de unele norme fixe stabilite de "Sfântul Scaun" papal, încă din 1669, pentru misionarii care activau în "lumea orientală", în cadrul Congregației "Propaganda Fide" (Propovăduirea Credinței), conform documentului "Monita ad misionaries in partibus orienta-libus" : unirea trebuie să se facă cu încredere și în aceiași credință,
semnul vizibil al acestei uniri fiind recunoașterea Papei ca singurul șef vădit al Bisericii lui Christos în lume și ca urmaș direct al Sf. Apostol Petru, căpetenia Apostolilor ; trebuie respectate ritul, disciplina, posturile, sărbătorile, obiceiurile, ceremoniile, rugăciunile orto-doxe, așa cum erau ele înainte de Unire ; trebuie să nu fie nimeni, dintre Uniți, îndemnat să treacă la ritul latin și chiar să nu fie îngăduite astfel de treceri fără autorizația specială a "Sfântului Scaun". Punctele dogmatice care vor trebui să fie respectate au fost cele fixate de Conciliul de la Florența. În limitele acestor norme au început călugării iezuiții din Alba Iulia discuțiile de Unire cu conducătorii Bisericii românești din Transilvania, la sfârșit de secol XVII, început de secol XVIII. |
După patru ani de discuții, când pregătirile au ajuns să fie hotărâtoare, problema unirii a fost pusă public, în sinodul con-vocat în cursul lunii februa-rie 1697, la Alba Iulia. În prima zi, vlădica Teofil a arătat starea Bisericii sub calvini și efortul depus de aceștia de a-i schimba credința și ritul, apoi argumentând folosul și binele ce ar urma prin unirea cu Roma. În ziua a doua, au stabilit condițiile Unirii : să primească cele patru puncte teologice fixate în anul 1439 la Conciliul de la Florența (întâietatea Papei, purcederea Sfântului Duh nu numai din Tată ci și din Fiu, existența Purgatoriului și pâinea nedospită bună și cea de anaforă), rămânând neschimbate ritul și disciplina ortodoxă. După stabilirea condițiunilor bisericești, s-au discutat condițiile politice : să se dea Bisericii și preoțimii românești aceleași drepturi care le au catolicii, și să nu mai fie socotiți doar tolerați. Apoi s-a stabilit ca hotărârile luate, să fie aduse la cunoștința împăratului habsburgic Leopold I și a cardinalului Kolonich.
Pe baza hotărârii aduse la Sinodul din februarie, la 21 martie 1697, s-a redactat prima declarație prin care Biserica pravoslavnică românească din Transilvania se unește cu Biserica Romei : „“Noi, Teofil, cu mila lui Dumnezeu episcopul Bisericii românești din Ardeal și din părțile Țării ungurești lui împreunate și tot clerul aceleiași Biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în trecuta lună din februarie când am avut săbor mare în Bălgrad cu o inimă am așezat ca să ne întoarcem în sânul Maicii Biserici romano-catolicești și iarăși să ne unim cu ea, toate acele primindu-le și crezându-le, care ea le primește, le mărturisește și le crede. Și mai întâi mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am împerecheat”. După această mărturisire, se cer de la împăratul de la Viena, „privilejuri și scutințe, care le au nu numai preoții romano-catolici, ci și arianii, luteranii și calvinii”. După încheiere, declarația a fost semnată de mitropolitul Teofil și 12 protopopi. |
Cu toate că declarația de Unire a devenit publică și trimisă împăratului de la Viena, calvinii își exercitau în continuare jurisdicția asupra Bisericii românești din Transilvania. La 9 aprilie 1697, la două luni după primul sinod de unire, o dispoziție a lui Teofil prin care numea provizoriu pe protopopul Ioan din Hunedoara, în locul lui Nicolae, decedat, pe pagina 2 găsim ordinul de numire redactat în ungurește și semnat de superintendentul Istvan Veszprémi “episcop ardelean reformat maghiar și român”, care însărcinează pe același “popă Ioan” cu conducerea provizorie a protopopiatului până se va întruni sinodul calvinesc care-l va așeza definitiv și-i va lua jurământul. Acțiunea pentru Unirea cu Roma continuă însă. La 10 iunie 1697, alți 12 protopopi români au semnat declarația de Unire. Biserica ortodoxă nu stă inactivă, ci reacționează: când mitropolitul Teofil moare în iulie 1697, cu suspiciunea că ar fi fost otrăvit, un popă din satul Bobâlna, județul Hunedoara, pe nume Atanasie Anghel, fiu al preotului de acolo, aste ales în grabă pentru a fi numit Mitropolit al Bălgradului cu acordul direct al autorităților calviniste, fiind hirotonit episcop la București de către mitropolitul Ungro-vlahiei, Teodosie, la 28 ianuarie 1698. S-a întors acasă cu daruri din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar și cu instrucțiuni precise de la patriarhul Dosithei al Ierusalimului (aflat în refugiu la București). Aceste instrucțiuni erau redactate în 22 de puncte, între care faimosul punct 5, de a nu întrebuința la slujbe limba românească, ci aceea „slovinească sau elinească”. Toate punctele prevăd dispoziții împotriva calvinismului, doar punctul 10 pare a se referi la catolici, cerând să facă Sfânta Cuminecătură numai cu pâine dospită.
Odată cu declarația de Unire din februarie 1697, Sinodul Bisericii românești transilvănene ceruse Curții de la Viena și drepturi de natură politică, la care s-au opus înverșunat guvernatorul Transilvaniei : Gyorgy Banffy, și cancelarul Miklos Bethlen, ambii de religie calvină, prezenți și ei atunci la Viena. Hotărârea imperială, luată la 16 aprilie 1698 și comunicată guvernului ardelean la 28 mai, ținând cont și de dorințele calviniștilor, dar și de cele ale românilor, împărtășește pe preoții români de privilegiile și drepturile preoților cultului cu care se vor uni. În fața acestei hotărâri, la rândul lor calviniștii, dorind și ei să-și asigure unirea românilor, le făgăduiră aceleași privilegii. Dar, pentru majoritatea românilor, împotriva Unirii cu calviniștii pledau nu numai Instrucțiunile date de Patriarhul Dosithei, ci și trecutul atât de recent de umilințe și de prozelitism care tindea să stârpească ortodoxia (și, odată cu ea, românismul) din Transilvania.
În scopul de a clarifica situația, episcopul Athanasiu Anghel a convocat Sinodul de la 7 octombrie 1698, la care, la început au fost invitați numai protopopii, apoi, având în vedere importanța hotărârilor ce trebuiau luate, Sinodul a fost întregit cu preoții și cu câte 2 sau 3 fruntași din fiecare parohie. O însemnare păstrată la cronicarul Nilles arată că 2270 de preoți au semnat hotărârile sinodului, preoții parohi făcând pe rând, mărturisirea credinței. Întregirea sinodului a fost făcută pentru a nu putea fi acuzați episcopul și protopopii că au făcut unirea singuri… Aceasta a fost o consultare a poporului, fără precedent până atunci în Unirile religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat declarația de Unire de la 7 octombrie 1698, adică Cartea de mărturie, semnată de episcopul Athanasiu și 38 protopopi districtuali: „“Noi mai jos scrișii, protopopii și popii bisericilor românești dăm în știre tuturor celor ce se cuvine, mai vârtos Țării Ardealului. Judecând schimbarea acestei lumi înșelătoare și și nestarea și nepierirea sufletelor căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească și ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici sfinte, catolicească a Romei, prin această CARTE DE MĂRTURIE a noastră și cu acelea privilegiuri voim să trăim cu care trăiesc mădularele și popii acelei Biserici sfinte, precum înălțimea sa și încoronatul craiul nostru în milostenia decretului înălțimii sale ne face părtași… S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie”. După aceea cu un scris mai mărunt, dar de aceeași mână, continuă: „“Însă întru acest chip ne unim și ne mărturisim a fi mădularele sfintei catolicești Biserici a Romei, cum pe noi și rămășițele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum așa și de acum înainte să fim slobozi a le ține după calendarul vechi și pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până la moartea sfinției sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinției sale…” După pecetea episcopului și semnătura lui și a celor 38 de protopopi se mai adaugă: ”Și așa ne unim acei ce-s scriși mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru Atanasie să fie cap și nimeni să nu-l hărbutăluiască”.
În timpul cât se purtau discuțiile de Unire, între 20 octombrie – 12 decembrie 1698, și-a ținut și Dieta transilvană ședințele, tot la Alba Iulia, cu scopul declarat de a stabili noi contribuții asupra clerului român, precum și în legătură cu cantonarea de trupe imperiale în țară. La 23 noiembrie 1698, Dieta a luat în dezbatere și rezoluția împăratului de la Viena, din 16 aprilie, rugându-l să renunțe la punerea pe picior de egalitate a preoților români, chiar dacă se vor uni cu vreunul din cele patru culte recunoscute oficial, aceasta constituind o injurie, o umilință și un prejudiciu pentru cele trei națiuni. Drept răspuns la această intervenție, Episcopul Athanasiu și parohul iezuit Ladislau Baranyi cer cardinalului Kolonich să demaște la împărat uneltirile calvinilor. La 16 februarie 1699, împăratul, luând la cunoștință de Unirea românilor, emite diploma cunoscută sub numele de Diploma I-a Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru ruteni la 23 august 1692, stabilește ca bisericile, fețele bisericești și lucrurile de lege grecească ce sunt unite cu Sfânta Biserică a Romei… aceeași scutință bisericească să o aibă… ca și a celor de lege latinească. Diploma a produs o impresie foarte dureroasă în sânul națiunilor privilegiate. Cei dintâi care reacționează sunt chiar catolicii, care dau lui Athanasiu instrucțiuni pentru a nu extinde drepturile asupra întregii mase de preoți și a rudeniilor lor, ci numai a câte unul din fiecare parohie.
Discuțiile încinse, controversele iscate și, cu deosebire, agitația calvinilor l-au obligat pe împărat să intervină cu încă o diplomă, la 12 decembrie 1699, prin care respinge afirmațiile că românii ar fi constrânși la Unire cu catolicii și arată că au libertatea de a se uni cu una din cele patru religii recente sau a rămâne în starea lor de acum (schismatici tolerați). Dar guvernul Transilvaniei nu este de acord și, în speranța că-i va putea hotărî pe români să se îndrepte spre calvinism, cu tot protestul lui Athanasiu Anghel, a întreprins o anchetă pentru a obliga pe fiecare locuitor român să se declare personal dacă vrea să rămână în legea veche, sau vrea să treacă la una din cele patru religii. Se cunosc prea puțin rezultatele acestei anchete. Unii s-au declarat că vreau să rămână în legea veche, deci cu ceremoniile pe care unirea cu Roma le lasă neatinse. Mulți au declarat că ei cred în ceea ce crede Vlădica de la Bălgrad. În acest timp, în părțile Chioarului, alți 12 preoți, și ale Sătmarului alți 58, în frunte cu protopopul din Ruseni, au aderat la unire, solicitând jurisdicția episcopului Camillis de Muncaci.
Făcând vizitații canonice, cu deosebire în părțile mai „“fierbinți” ale diecezei, episcopul Athanasiu Anghel s-a convins de rezistența unor preoți, cum au fost cei din Țara Hațegului, care se socoteau uniți cu calvinii, sau cei din părțile Brașovului și Făgărașului, mult timp scoși de sub jurisdicția Bălgradului, s-a hotărât să convoace un nou sinod la 4 septembrie 1700, iarăși cu o largă participare, la care au fost prezenți protopopii, fiecare cu „juratul” său, cu câte doi preoți și câte trei țărani fruntași. După ce vlădica a pus în discuție problema unirii, s-au declarat toți de acord, inclusiv boierii din Țara Făgărașului. Mai greu s-au lăsat convinși cei din Hunedoara și din scaunele săsești ale Brașovului și Sibiului. În ziua a 2-a, la 5 septembrie, Sinodul a stabilit că primește cele patru puncte și altceva nimic, apoi, în aceeași zi, a redactat MANIFESTUL de unire în care arată că „slobozi de bună voie și porniți de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica Romano-Ccatolică și prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le și crezându-le, câte le primește, le mărturisește și le crede dânsa și mai ales acele patru puncturi, în carele ne vedem până acuma a fi osebiți…” După ce arată că așteaptă aceleași privilegii de care se bucură „cei de ritul latinesc, după Sfintele Canoane și privilegierile de fericiți răposații crai ai Ungariei date”, „Manifestul” a fost semnat de episcopul Athanasiu și de 54 protopopi reprezentanți a 1640 preoți (după episcopul Ioan Inocențiu Micu-Clain, iar după cronicarul Nilles, 1563). Printre ei și Ioan din Hunedoara cu cei 50 de preoți, Sava din Săliște cu 15 preoți, Petru din Sibiu cu 33 preoți, Vasile din Brașov cu 35 preoți etc., consfințind astfel Unirea cu Roma după tratative purtate sub doi ierarhi, ce au durat aproape opt ani.
Tulburările confesionale de la
mijlocul veacului al XVIII-lea în Transilvania
Ca urmare a agitațiilor provocate de mitropolitul sârb de Karlovitz, la sfârșitul anului 1759 au izbucnit primele răscoale împotriva uniației. Arestarea ieromonahului Sofronie Kirlovici în satul Cioara a determinat ridicarea a peste 600 de țărani pentru eliberarea lui. Ieromonahul Sofronie a organizat în 10 august 1760 sinodul de la Zlatna. Hotărârile acestui sinod cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor și averilor confiscate, eliberarea credincioșilor și clericilor închiși pentru credință, libertate religioasă. Memoriile trimise Curții de la Viena și Guvernului Transilvaniei nu au primit nici un răspuns. Persecuțiile au continuat, provocând întinderea răscoalei. În 1760 țăranii răsculați au atacat Blajul, centrul persecuțiilor anti-ortodoxe, silindu-l pe episcopul Petru Pavel Aron să se refugieze la Sibiu.
Pe 20 octombrie 1760 Maria Terezia deja anunțase că va forma o comisie care să cerceteze plângerile românilor și că va elibera pe cei arestați pentru credință. În 14-18 februarie se organizează, sub conducerea ieromonahului sârb Sofronie Kirlovic, Sinodul de la Alba Iulia. Hotărârile în 19 puncte au fost înaintate autorităților. Ele cuprindeau atât soluții pentru încetarea tulburărilor cât și măsuri de organizare a Bisericii Ortodoxe și de întărire a moralității și credinței. Cel trimis pentru cercetare de către Maria Terezia a fost generalul Nicolae Adolf de Buccow, care a fost numit comandant al tuturor forțelor armate din Transilvania, sporite cu acest prilej cu noi unități de cavalerie și infanterie. Odată cu el a fost adus și un episcop ortodox sârb, spre a se da nădejdi asupra așezării unui episcop ortodox în Transilvania.
Pe 1 mai 1761 generalul a convins pe Sofronie că se va face pace, cerându-i însă a părăsi Transilvania, ca să nu fie prilej de tulburare. Sofronie a făcut acest sacrificiu, trecând în Muntenia unde își va sfârși zilele într-un schit din Argeș. Și el este canonizat, fiind prăznuit de ortodocși tot pe 21 octombrie, împreună cu alți apărători ai credinței.
Acesta a frământat zeci de ani de-a rândul satele românești din Transilvania, atingându-și culmea în răscoala fără sânge a călugărului Sofronie din Cioara, de teama căruia tremura guvernul din Sibiu mai ales în timpul războiului de șapte ani (1756-1763), când oștile împărătești erau comandate la luptă pe frontul apusean. Rezultatul răscoalei lui Sofronie a fost trimiterea învățatului episcop sârb Dionisie Novacovici în Transilvania pentru păstorirea sufletească a Românilor ortodocși - deci o "însemnată izbândă smulsă prin îndârjita împotrivire a preoților și a oamenilor de la sate față de politica înaltelor cercuri diriguitoare de la cârma Transilvaniei și a Împărăției austriece".
Biserica Ortodoxă Română în secolul al XIX-lea
Istoricul I. Lupaș vedea, cu bună dreptate, veacul al XVIII-lea, ca una din cele mai grele perioade ale istoriei românilor. Acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a avut de suferit nenumărate persecuții și loviri din partea străinilor.
Astfel, în Transilvania, ortodocșii erau sub tripla teroare a forțării trecerii la greco-catolicism, a presiunilor pentru maghia
pentru maghiarizare și a autorităților austriece. Nici în Banat situația nu era mult mai bună. Deși aici presiunea uniată era mult redusă, nu lipseau nici eforturile de maghiarizare și nici masivele colonizări străine. Pentru a schimba caracterul etnic al Banatului - și totodată și pe cel religios - autoritățile austriece au colonizat în zonă germani (așa numiții „șvabi”, aduși din Suebia), sârbi, și chiar slovaci, cehi, unguri, ruteni și alte naționalități. Ca urmare românii ortodocși, populația autohtonă a Banatului și inițial majoritatea covârșitoare, vor ajunge după cca. 150 de ani să fie abia jumătate din populație. Aceeași politică rasistă anti-românească s-a dus și în Bucovina. Aici, în 1775, românii erau 91% din populație, rutenii 2,5%, alte naționalități diverse formând restul populației (huțuli, evrei, țigani, ucraineni etc.). În mai puțin de o sută de ani, ca urmare a colonizărilor masive organizate de Viena, românii ajung să fie abia jumătate din populația pământului lor strămoșesc. Principalii beneficiari au fost... rutenii uniți cu Roma, care au primit pământuri luate de la români sau de la Biserica Ortodoxă Română.
"Împroprietăririle" s-au făcut, ca și în Banat și în alte teritorii românești ocupate, fără nici un temei juridic, în baza "dreptului forței".
Pentru alte prigoane în Transilvania secolului XVIII se pot vedea capitolele anterioare.
Nici Biserica Ortodoxă Română din Muntenia nu avusese o soartă mai bună. Odată cu instalarea domniilor fanariote la București, la 25 dec. 1715, începe o perioadă extrem de neagră. Domnitorii fanarioți impuneau în funcții importante - mai ales de factură economică - preferații lor, de obicei rude din Fanar, fără minime cunoștințe de limbă și cultură română, fără un minim nivel de moralitate. Aceștia - domnitorii și rudele lor - au jefuit sistematic țara și Biserica, deturnând averile mânăstirești destinate sprijinirii Locurilor Sfinte, bolnițelor (spitalelor), școlilor sau altor instituții obștești în buzunarele proprii. Clericii și călugării care au încercat să limiteze jaful au fost înlăturați, torturați, uciși - după caz.
În Memorii istorice și geografice asupra Valahiei F. G. Bauer menționează că numai în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat în Țara Românească a Munteniei, între 1744 și 1748, "minunatele reforme" (cum le-au numit unii) ale acestuia au dus la scăderea numărului de familii de la cca. 150.000 la... 35.000! Această pustiire a țării în urma jafului fanariot a făcut ca o mare parte a călugărilor să revină, ca înainte de secolul XV, la viețuirea sihăstrească. Retragerea în codrii și munți era singura cale de a păstra Ortodoxia curată în fața păgânismului fanariot, interesat doar de a stoarce bani din absolut orice. Acest lucru va favoriza și lucrarea Sfântului Paisie cel Mare (Velicicovschi) și va permite mai târziu o revenire surprinzătoare a Ortodoxiei românești după 1821.
„Cel ce disprețuiește bunurile materiale, s-a izbăvit de judecăți și de certuri, Dar iubitorul de agoniseală se luptă până la moarte pentru un ac.” Sfântul Ioan Scărarul 579 – 649
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania
Scurta istorie a Bisericii Ortodoxe din Transilvania |
---|
Viața monahală ortodoxă în Transilvania a continuat organizat după 1761 în doar câteva mânăstiri și schituri scăpate de urgie sau refăcute - în general pe ascuns - ulterior. Mai exis-tau sihaștri, mai ales în pădu-rile din Maramureș și alte zone carpatine. Acești sihaștri au asigurat totdeauna continuita-tea monahismului românesc atunci când prigoanele au distrus sau controlat excesiv mânăstirile. Atât dintre călugării scăpați cu viață, cât și dintre ardelenii ortodocși cu vocație monahală, mulți au fost nevoiți să treacă în Muntenia și mai ales în Moldova, în zonele mai sărace și mai ferite de prigoana fanariotă. Urmașul lui Dionisie și Sofronie, episcopii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în secolul XVIII a fost Ghedeon Nichitici, care a fost numit și episcop al Bucovinei și care face trecerea către secolul XIX. El a luptat pentru limitarea efectelor negative ale răscoalei lui Horea, pentru buna organizare a Bisericii și instruirea clericilor și credincioșilor.
Ortodocșii și greco-catolicii din România interbelică (pe județe)
Viața monahală ortodoxă în Transilvania a continuat orga-nizat după 1761 în doar câteva mânăstiri și schituri scăpate de urgie sau refăcute - în general pe ascuns - ulterior. Mai existau sihaștri, mai ales în pădurile din Maramureș și alte zone carpatine. Acești sihaștri au asigurat totdeauna
continuitatea monahismului
românesc atunci când prigoanele au distrus sau controlat excesiv mânăstirile. Atât dintre călugării scăpați cu viață, cât și dintre ardelenii ortodocși cu vocație monahală, mulți au fost nevoiți să treacă în Muntenia și mai ales în Moldova, în zonele mai sărace și mai ferite de prigoana fanariotă.
Urmașul lui Dionisie și Sofronie, episcopii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în secolul XVIII a fost Ghedeon Nichitici, care a fost numit și episcop al Bucovinei și care face trecerea către secolul XIX. El a luptat pentru limitarea efectelor negative ale răscoalei lui Horea, pentru buna organizare a Bisericii și instruirea clericilor și credincioșilor.
Mărturii
Pr. Dumitru Stăniloaie: "Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan erezia timpurilor noastre"
Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: "Eu sunt împotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru"
Pr. Arsenie Papacioc: "Sunt împotriv! Pe viaţă si pe moarte împotrivă! Ce ecumenism?"
Pr. Adrian Făgețeanu: "Ecumenismul este o erezie, erezia secolului XX"
Pr. Ilie Cleopa: "Noi ortodocșii suntem putini dar suntem Biserica întreagă. Noua nu ne lipseşte nimic! Noi n-avem ce împrumuta de la protestanți dar nici de la catolici!"
Pr. Iustin Pârvu: "Ecumenismul nu e născut din părerile bisericilor, ci din gândirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund creştin si religios in ei ci doar o viaţa politică"
Cuv. Paisie Aghioratul: "Cu durere in suflet mărturisesc ca, dintre toţi filounionistii (ecumeniștii n.e.) pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coaja duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste si unire, deşi ei înșiși nu sunt uniți cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit."
Sf. Efrem Sirul: "Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieștile Scripturi! Vai de cei câți murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!"
UN ARTICOL DE: PR. DANIEL BENGA - 19 IUN, 2016
Biserica Ortodoxă s a dezvoltat de a lungul a douăzeci de secole de istorie dintr o mică și neînsemnată comunitate din Ierusalim, întemeiată odată cu Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii. De atunci până azi Biserica lui Hristos trăiește sub „mângâierea Duhului Sfânt”, Cel care o conduce și îi determină viața liturgică, sacramentală, canonică și harismatică. Astăzi această Biserică, una a începuturilor, există istoric în Biserici Ortodoxe naționale, care împreună formează Biserica Ortodoxă.
Astfel, putem vorbi de Biserica Ortodoxă din România, din Rusia, din Grecia, din Cipru. Unitatea Bisericilor Ortodoxe este dată de mărturisirea aceleiași credințe, de să¬vârșirea acelorași acte liturgice, precum și de respectarea acelo¬rași canoane. Astăzi, biserica Rusă, se solidarizează cu invazia Rusiei ăn Ucraina, începând din februarie 2022, ceea ce nu este agreat de celelalte biserici ortodoxe. (n.a. februarie 2023)
Ea se manifestă concret în comuniunea dintre ierarhii lor, exprimată liturgic, fiecare întâistătător pomenindu i pe ceilalți într o comuniune care face ca un preot ortodox român dintr un sat din Maramureș și comunitatea sa să fie în comuniunea aceleiași credințe cu un preot ortodox japonez din Tokyo și comunitatea acestuia.
Ceea ce Biserica crede, aceea se și roagă
Memoria ortodoxă a unei istorii comune pare fragmentată în „memorii” locale sau naționale, așa cum sunt trăite astăzi în Bisericile Ortodoxe. Există însă ceva peren ortodox, ceva ce ține de o identitate veche asumată în secole de trăire, anume Ortodoxia universală, numită în primele secole de istorie creștină „catolicitate”. Prin acest termen, care definea Biserica cea adevărată, nu se înțelegea o confesiune anume (nici nu avea de a face cu catolicismul contemporan), ci comunitatea creștină care trăia totalitatea credinței în sensul plinătății, precum și în sensul universalității. Cu alte cuvinte, Ortodoxia începuturilor cuprindea credința cea adevărată și una a Bisericii lui Hristos, în sens calitativ (totalitatea credin¬ței) și cantitativ (toate comuni¬tățile creștine care țin și mărturisesc aceeași credință). Această credință deplină a fost definită în creștinismul răsăritean începând cu secolul al nouălea ca „Ortodoxie”, adică dreaptă slăvire adusă lui Dumnezeu. Încă de la începuturile sale, Biserica și a manifestat viața prin inter¬șanjabilitatea dintre legea rugăciunii (lex orandi) și legea cre¬dinței (lex credendi). Cu alte cuvinte, ceea ce Biserica crede, aceea se și roagă, iar ceea ce exprimă în rugăciune, aceea crede. Credința și rugăciunea fiind așadar unite în mod fundamental, putem afirma că Ortodoxia înseamnă dreaptă slăvire a lui Dumnezeu și dreaptă credință în Dumnezeu, concomitent. Modul de gândire și de rugăciune influențează însă decisiv modul de viață. Astfel, putem vorbi de un adevărat ethos (mod de viață) ortodox, exprimat printr o spiritualitate profundă și o viață interioară bogată, care Îl văd pe Dumnezeu prezent pretutindeni.
Un drum marcat de persecuții și martiriu
Comunitatea din Ierusalim este așadar „comunitate mamă” a Bisericii Ortodoxe. Viața și credința acesteia au determinat în mod decisiv istoria ulterioară a Ortodoxiei, care își mărturi¬sește apostolicitatea sa în Crezul de la Niceea și Constantinopol. Elementele constitutive centrale ale apos-tolicității credinței sale sunt în Biserica Ortodoxă următoarele: credința în Dumnezeu Tatăl, Creatorul; în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, mort, Înviat și înălțat la ceruri, pentru noi și a noastră mântuire; în Duhul Sfânt, ca Mângâietor al Bisericii; în învierea morților și viața veșnică; în prezența liturgică și Euharistică a lui Hristos; în viața de comuniune și iubire a membrilor săi; în aștep¬tarea Mântuitorului ca Judecător al viilor și al morților la Judecata cea de Apoi.
Drumul istoric al Bisericii Ortodoxe a fost marcat însă de persecuții și mărturisiri ale credinței, de martiriu. Biserica a trebuit încă de la început să se delimiteze de stâlcirile adevăratei credințe venite din partea unor grupări eretice precum gnosticii, maniheii, montaniștii etc., precum și să și mărturisească credința într o lume politeistă și dușmănoasă.
Moartea Apostolilor și a multor ucenici ai acestora ca martiri a condus la o conștiință a vieții veșnice, trăită după libertatea obținută în timpul împăratului Constantin cel Mare (313) în forma „martiriului alb”, adică a luptei cu trupul, cu patimile, cu lumea și cu diavolul în cadrul vieții monahale. Ajunsă religie de stat în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379 395), Biserica Ortodoxă a pornit pe drumul unei afirmări istorice fără precedent, ajungând în secolele următoare să se răspândească în tot bazinul Mării Mediterane și la popoare aflate mai departe, precum georgienii sau etiopienii.
Fixarea dogmelor fundamentale
Între anii 325 și 787 au avut loc cele Șapte Sinoade Ecumenice, evenimente de o importanță co¬vârșitoare pentru definirea și delimitarea Ortodoxiei de curentele eretice venite din interior sau exterior. În această perioadă de patru secole și jumătate au fost definite dogma Sfintei Treimi și dogma cristologică. Această definire nu a însemnat însă o invenție teologică teoretică a credinței, ci o definire a ceea ce Biserica trăia și credea de veacuri. Egalitatea și consubstan¬țialitatea dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, faptul că Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purces din Tatăl din veșnicie au devenit piloni normativi ai credinței. Că în Iisus Hristos firea divină și cea umană sunt unite într un singur Ipostas sau Persoană, că există două voințe sau lucrări în Persoana Sa, că taina acestei uniri permite reprezentarea sau circumscrierea Dumnezeului Celui necircumscris în icoană au reprezentat, de asemenea, jaloane fundamentale ale credinței creștine ortodoxe.
Această definire a adevărului credinței a condus însă la schisme și rupturi. În conștiința noastră este considerată ca primă mare ruptură în interiorul creștinismului Schisma de la 1054, însă prima mare despărțire în interiorul familiei creștine a fost marcată de separarea Bisericilor vechi orientale de Biserica Bizantină ortodoxă în urma Sinodului al IV lea Ecumenic de la Calcedon (o mică localitate pe malul asiatic al Bosforului, în fața Constantinopolului). Între secolele al V lea și al VII lea, Bisericile din Egipt, Etiopia, Siria, Armenia și India s au demarcat de creștinismul bizantin calcedonian și formează până azi o grupă de Biserici foarte apropiate de Ortodoxie prin viața și spiritualitatea lor. În ciuda unui dialog teologic de succes purtat în secolul XX pentru refacerea unității, nu ne putem bucura de comuniunea euharistică cu aceste Biserici până în ziua de azi.
Epoca Sinoadelor Ecumenice (325 787) a marcat însă și începutul cuceririi arabe a teritoriilor unde creștinismul și a avut leagănul. Astfel, din secolul al VII lea patriarhiile de Alexandria, Antiohia și Ierusalim trăiesc până azi sub stăpânirea musulmană, numărul creștinilor ortodocși diminuându se în mod constant de a lungul secolelor până azi. Începând din secolul al VII lea, creștinismul răsăritean ortodox s a răspândit însă la popoarele nou-venite în spațiul Europei Răsăritene și Centrale. Astfel, sârbii, bulgarii, rușii și alte popoare slave au primit haina ortodoxă a creștinismului bizantin. Acestora li s au adăugat ucrainenii, bielorușii, iar pentru o perioadă cehii și slovacii. În urma încreștinării acestor popoare sub influența Bizanțului a avut loc o regrupare confesională și religioasă a acestor popoare slave, şi chiar dacă în mare parte sunt azi ortodoxe, există și slavi catolici (polonezii) sau pro¬testanți (slovenii). Azi trăiesc în Europa aproximativ 290 de milioane de slavi. La sfârșitul mileniului întâi, Ortodoxia era situată în estul și sudul Europei.
Al doilea mileniu creștin. Schisma și căderea Constantinopolului
Schisma de la 1054 - Adevaruri istorice |
---|
Schisma de la 1054, care nu a avut de la început ca urmare ruptura definitivă dintre Roma și Constantinopol, a fost implementată abia după dezamăgirile provocate de cruciade și crearea unei ierarhii latine în paralel cu cea ortodoxă bizantină. Venirea turcilor selgiucizi și otomani în Asia Mică (Turcia de azi), iar mai apoi, începând cu secolul al XIV lea, în Europa de Sud Est, a făcut ca Biserica Ortodoxă să intre într o nouă fază de exis¬tență. După ce turcii au cucerit întreaga Peninsulă Balcanică (Țările Române au reușit să și păstreze libertatea, chiar dacă au plătit tribut turcilor), ajungând în 1529 pentru prima dată la porțile Vienei, Biserica Ortodoxă din spațiile cucerite de turci a supraviețuit în condiții de toleranță relativă, anulate uneori de persecuții foarte violente. În paralel cu această stăpânire otomană în Bizanț asistăm între secolele XIII XV la stăpânirea mongolă și tătară în Rusia, stăpânire care a distrus mult din tot ceea ce se zidise în secolele anterioare.
Caderea Constantinopolului - Istoria Bisericii Ortodoxe [13 min.] |
---|
În secolul al XV lea asistăm la un dublu eveniment istoric, care a marcat major devenirea ulterioară a Ortodoxiei. În timp ce Constantinopolul era cucerit de turci în 1453, rușii se apropiau de eliberarea de sub stăpânirea mongolo tătară, începând o istorie ascendentă până la cutremurătoarele persecuții din secolul XX. Creștinismul ortodox aflat sub stăpânirea turcilor a dăinuit și a trecut printr o crudă istorie, marcată de distrugeri ale locașurilor de cult, transformarea multor biserici în moschei, precum și interzicerea oricărei mărturii a credinței creștine. În secolele XV XIX, vreme așadar de o jumătate de mileniu, Ortodoxia greacă, cea sârbă și cea bulgară au supraviețuit sub stăpânirea musulmană. Țările Române și Transilvania au rămas leagăne ale Ortodoxiei, spații de refugiu pentru ierarhii ortodocși din Orient și vetre de întrajutorare a ortodocșilor aflați sub stăpânire străină.
Bisericile Ortodoxe autocefale din Balcani
Războaiele de eliberare de sub turci din secolul al XIX lea au condus la crearea Bisericilor Ortodoxe autocefale din Balcani, ieșite așadar de sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol: Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă a Greciei. Pe lângă aceste Biserici și pe lângă vechile patriarhii apostolice de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia și de Ierusalim, în secolul XX au fost întemeiate și recunoscute și alte Biserici Ortodoxe: în Georgia (deși această Biserică s a bucurat de autocefalie deja din 556), Albania, Polonia, Cehia și Slovacia. Numărul creștinilor ortodocși din întreaga lume se ridică astăzi la aproximativ 200 de milioane, în urma unor estimări.
Existența acestor Biserici autocefale în contexte istorice și politice diferite a contribuit la imposibilitatea unei comunicări eficiente și depline de a lungul ultimelor decenii. Persecuțiile sistemelor comuniste din Europa de Răsărit au condus la un adevărat martiriu în sânul Bisericilor Ortodoxe din Rusia, România, Bulgaria, Albania, Polonia, Cehia și Slovacia, care a cunoscut accente diferite în funcție de agresivitatea regimurilor politice naționale. Biserica Ortodoxă Rusă a fost distrusă aproape în totalitate în prima jumătate a secolului XX, reînviind
după 1990, la fel ca toate celelalte Biserici Ortodoxe per-secutate.
În ciuda acestei realități, de-a lungul secolului al XX-lea, Bisericile Ortodoxe au între¬buințat ca forme de comuniune întrunirile și conferințele panortodoxe. Acestea au reușit să ia decizii importante legate de probleme ce vizau ansamblul lumii ortodoxe. Documentele ce vor fi adoptate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Insula Creta, 16-27 iunie 2016, sunt concretizarea acestei conlucrări panortodoxe de zeci de ani. Tematica aflată pe ordinea de zi a Sinodului nu epuizează însă provocările în fața cărora se află Biserica Ortodoxă astăzi. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a declarat în acest sens: „Dorim ca acest Sinod Panortodox să fie începutul unor sinoade panortodoxe care se vor întruni o dată la 5, 7 sau 10 ani pentru a discuta şi alte teme, teme noi legate de probleme pastorale şi sociale care au apărut, ca, de pildă, problema secularizării, problema familiei, problema migrației, problema crizei economice care necesită solidaritate, consultare, cooperare, întrajutorare mai intensă”.
De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca știință socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri prețioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opțiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conștientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie rațională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.
Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robustețea cu care slavonismul şi-a impus dominația şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Lațcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în țările lor o identitate politică şi religioasă la intersecția dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.
Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă
Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinți, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creștinismului roman, precum şi, mai târziu, atașamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânși în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuși să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declarației sinodale, legea de care clerul se simțea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi.
Prin urmare, tradiția ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influențe culte – se înrudește mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei. Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, cel sub care a apărut Mitropolia Ţării Româneşti Ethosul Ortodoxiei româ-neşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi așadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenența la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelității faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o ase-menea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaștere identitară. normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaștere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al națiunii moderne. |
Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiția religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formație teologică şi multă vreme chiar analfabeți, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credințe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.
S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creștini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanțul după Bizanț, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond?
Noțiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma.
Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominație comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea.
În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiții pe care, li se părea lor, o practicau valahii.
Ortodoxia românească, o splendidă babilonie
Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domnește paranomia , pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la ¬curte clerul şi boierimea, se așază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domnește în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanțul de după Bizanț şi Țările Române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecințe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti. Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiți pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiți la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câștigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocația în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împără-tească, cât şi legea lui Dumnezeu.
În 1691, patriarhul ierusalitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalitățile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munții Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanț de împăraţi şi sunt spuse după Bizanț de către Biserica Constantinopolitană. Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistența unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunțe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică?
Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei″ de factură bizantină în Țările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediționar otoman îl însoțea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii.
Mandatul său era dublu.
Un corp expediționar otoman îl însoțea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii.
Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Țârilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.
"Numai în dependență şi provocat de Logosul suprem, spiritul uman este de la început şi continuă să fie subiect cugetător, cuvântător şi făptuitor, în dialog cu Logosul divin şi în rolul de subiect al lucrurilor." Părintele Dumitru Stăniloae 1903 - 1993
Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei?
Bogdan I, primul voievod al Moldovei, de confesiune ortodoxă, obține independența de regatul maghiar. Turcocrația toarnă așadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia″ românească. Observația nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii bra-şoveni şi făgărășeni, incitați de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul″, „Vlădica″“ şi „Ţara″, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituțiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: „voi nu sunteţi din săborul nostru… să vă duceți la ţara Turcului″. |
Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenței intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebrați ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominației din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei.
Confesionarea „ortodoxă″ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raționalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activității profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ștefănescu. Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenta indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituțional împreună, în intervalul 1862-1919.
De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreționar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituție dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.
Martiriul Brâncovenilor, jertfă pentru credinţă şi neam
(Documentar Un articol de: George Enache - 22 Aug, 2010)
Despre arestarea şi moartea lui Constantin Brâncoveanu există nume-roase mărturii, multe din ele aparţinând unor străini, agenți diplomatici sau economici la Constantinopol. Interesul mare pentru destinul principelui este motivat şi de caracterul considerat irațional, chiar "bestial" al atitudinii turci-lor faţă de "nefericitul" principe, asta într-o epocă în care cruzimile erau la ordinea zilei.
Portretul lui Constantin Brâncoveanu - litografie de Andreas Bielz, Bucureşti, în Istoria Ţării Româneşti,
Librăria-Ed. George Ioanid, Bucureşti, 1859; lucrare scri-să după un vechi manuscris din Chișinău Toate mărturiile sunt unanime în a aprecia că arestarea întregii familii şi modul în care a fost regizată moartea celor şase persoane depășesc cu mult limitele accep
tabile, chiar şi pentru o societate crudă precum era cea otomană. Toate mărturiile sunt unanime în a aprecia că arestarea întregii familii şi modul în care a fost regizată moartea celor şase persoane depășesc cu mult limitele acceptabile, chiar şi pentru o societate crudă precum era cea otomană. |
Portretul lui Constantin Brâncoveanu - litografie de Andreas Bielz, Bucureşti, în Istoria Ţării Româneşti, Librăria-Ed. George Ioanid, Bucureşti, 1859; lucrare scrisă după un vechi manuscris din Chișinău.
Despre arestarea şi moartea lui Constantin Brâncoveanu există nume-roase mărturii, multe din ele aparţinând unor străini, agenți diplomatici sau economici la Constantinopol.
Interesul mare pentru destinul principelui este motivat şi de caracterul considerat irațional, chiar "bestial" al atitudinii turci-lor faţă de "nefericitul" principe, asta într-o epocă în care cruzimile erau la ordinea zilei. Toate mărturiile sunt unanime în a aprecia că arestarea întregii familii şi modul în care a fost regizată moartea celor şase persoane depășesc cu mult limitele acceptabile, chiar şi pentru o societate crudă precum era cea otomană.
Torturarea şi uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a sfetnicului Ianache, precum şi suferinţele îndelungate ale restului familiei, luate în sine, fără a ţine seama de suferința şi jertfa celor vizați, nu sunt nimic altceva decât un exemplu de bestialitate pură, generată de instincte primare.
Brusca mazilire de către Înalta Poartă a bătrânului domnitor, cunoscut şi prețuit în Europa, a generat întrebări legitime în ceea ce priveşte rațiunea gestului făcut de sultan. S-au emis în epocă şi printre istoricii care s-au aplecat asupra fenomenului diverse explicații, legate de realitățile geopolitice de la Dunărea de Jos din perioada respectivă, de jocul diplomatic complicat al Domnului Brâncoveanu, care i-a fost fatal, cu Imperiul Rusiei şi Casa de Habsburg.
Deci, trebuia să existe o explicație "savantă", care să ţină seama de "înalte rațiuni de stat". Însă, încă de la începutul arestării, diverse persoane au emis şi o ipoteză mult mai "banală": cea a "invidiei" otomane pentru legendara avere a prințului valah. Există texte care arată dragostea de arginți a sultanului Ahmet, dragoste împărtășită cu mulţi alţi slujitori ai Porţii, lucru care poate constitui o explicație, mai banală, dar perfect coerentă, a atitudinii conducătorilor otomani.
Sordid şi măreție în moartea Brâncovenilor
Primele sentimente ale acestor străini faţă de drama domnului român sunt de milă profundă. "Bietul" şi "nefericitul" sunt cele mai frecvente epitete atribuite Brâncoveanului. Acestea sunt cu atât mai justificate, cu cât arestarea şi condamnarea sa sunt datorate unei motivații josnice: banii. Toate mărturiile arată că, în momentul sosirii domnului român la Constantinopol şi al întemnițării în închisoarea Celor Şapte Turnuri, toate motivațiile "savante" dispar, iar Brâncoveanu este supus unor chinuri atroce pentru a spune unde îşi are ascunși banii. Nimic altceva.
Rapoartele consemnează în timp etapele "disciplinării" domnului român, care, pe măsură ce mărturisește, este scos din grotele sordide ale închisorii, către niveluri superioare, unde poate respira. Deşi se vorbea că, dacă va da toată averea sa în mâinile sultanului, va scăpa cu viaţă, cei mai experimentați au prevăzut din timp că principele valah va sfârși în cele din urmă ucis, pentru că aurul stârnește patimi grele. De altfel, unul din rapoarte, reprodus mai jos, arată că turcii, orbiți de legenda marii averi a lui Vodă Brâncoveanu, îi cer în schimbul libertății o sumă absolut colosală. Știind că spusese despre tot ce avea, domnul român şi-a dat seama că acesta e sfârşitul său.
În ceea ce priveşte supliciul domnului şi al fiilor acestuia, toţi cei care scriu sunt de acord asupra caracterului bestial al acestuia. Motivațiile şi detaliile evenimentului diferă însă destul de mult. În ceea ce priveşte motivele otomane, tindem să credem că alegerea zilei supliciului (Praznicul Adormirii Maicii Domnului), care cădea în anul 1714 duminică, a fost un gest împotriva "ghiaurilor" infideli Porţii, iar actul barbar a fost un avertisment adresat viitorilor domni din Țările Române, ca să rămână fideli sultanului şi să nu mai "ascundă" banii cuveniți lui.
Dimensiunea martirică a actului morţii Brâncovenilor, deşi nu este prezentă în toate mărturiile, este subliniată totuşi adesea, prin gesturi şi atitudini relatate diferit, uneori dramatizate, dar care arată că creștinii din Constantinopol au văzut de la început în uciderea acestor oameni nevinovaţi un act de jertfă, cu caracter martiric.
Torturat pentru a-şi mărturisi averile
"Înspre Constantinopol, nenorocitul domn Brâncoveanu a fost întovărășit de Marele Imbrohor sau întâiul comis al Sultanului. Aici l-au închis la Cele Şapte Turnuri, împreună cu soţia lui şi cinci sau şase fii sau gineri, după ce pe dânsul şi pe ai săi i-au cercetat până la piele şi i-au despuiat de toate averile lor. După care l-au dus pe acest principe nenorocit şi pe acei fii ai lui, precum şi trei boieri fruntaşi, într-o groapă adâncă sub pământ, unde din lipsă de lumină nu pot arde lumânări, nici candele, despărţit de soţia lui. Se vede bine că dânsul nu se va izbăvi şi va fi chinuit atât timp până se va descoperi unde-i este ascunsă rămășița banilor şi averilor" (Scrisoare, Hochepied, 15 mai 1714; N.B.: datele sunt după stilul nou, fiind scrise de occidentali, 31 august 1714 stil nou - 15 august 1714 stil vechi).
"Acesta (Brâncoveanu) a fost închis, împreună cu soţia, fiii şi toată familia, în cele Şapte Turnuri; averile sale sunt adunate de peste tot, inclusiv bunurile mobile, lucrurile cele mai mărunte şi cele de duzină, toate urmând să fie vândute la licitație pentru a obţine bani" (Raport, Alvise Mocenigo şi Andrea Memmo, 26 mai 1714).
"Domnul muntenesc mazil, arătând unde-i e cea mai mare parte din averi, a fost strămutat zilele acestea din aşa-numita Groapă a Sângelui, într-o odaie de sus a Celor Şapte Turnuri" (Scrisoare, Colyer, iunie 1714)
"Mai departe, vizirul ar fi vorbit cu noul ambasador veneţian, cât şi cu acel care pleacă, despre oarecare înscris din care se arată că Domnul mazil al Ţării Româneşti, care stă încă prins în Cele Şapte Turnuri, a cedat Porţii o sumă de 800 de pungi sau 400.000 de lei, ce a depus-o în Banca Republicii Veneției, cu rugămintea ca să se facă astfel încât valoarea acestor bani, care au căzut acum în stăpânirea Sultanului, să fie trimisă cât de repede.
Mi se pare adeverit lucru că acel Domn mazil al Ţării Româneşti, după ce-l vor fi jumulit bine, la urmă îşi va pierde şi viaţa" (Scrisoare, Hochepied, 22 iunie 1714).
"Domnul muntenesc mazil, arătând pe fiece zi mai mult din averile sale şi mărturisind că în Ardeal are trei moşii cumpărate, e ţinut acum de Bostangi-Başa, strict păzit, şi amenințat zilnic că va fi chinuit, dacă nu va destăinui totul de bunăvoie" (Scrisoare, Colyer, iulie 1714).
"Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduşi soţia, fiii şi unul din gineri. Atât soţia, cât şi fiica au fost cruțate până acolo. Principele şi ceilalţi au fost trataţi cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezenţa soţiei, iar fiii mai mari şi mai mici, în prezenţa tatălui şi a mamei. Întrebările nu au fost puse din preocupare pentru provincie (Valahia), ci din motive de avariție. Bieţii prizonieri au mărturisit totul şi, deşi nu li s-au pus întrebări, doamnele au făcut mărturisiri şi ele, văzând chinurile celorlalţi.
Pe lângă puţinele bucurii ale tatălui: fiii, banii economisiți, s-a regăsit o sumă considerabilă de bani. Principele a spus că, din aceasta, 30 de mii se găseau în mâinile unui agent de-al său de la Adrianopol, de unde nenorocitul om a fost adus imediat, pentru că nu s-a găsit asupra lui întreaga sumă - o parte din ea fiind în custodia unui dragoman din Anglia, căruia i-a propus să păstreze aceşti bani -, agentul de la Adrianopole a fost adus la locul de tortură, cu fiare la picioare, la mâini şi la gât, ca şi cum ar fi fost cel mai nemernic dintre oameni.
În plus, la Veneţia mai existau 300 de pungi cu bani, care reprezentau 150.000 de reali; un prieten de-al lui Bostangi Başa, în casa căruia se dezbat probleme asemănătoare, mi-a spus că această veste a fost primită cu multă bucurie de primul vizir, care a ordonat continuarea cercetărilor, deoarece el ştia că existau la Veneţia 15 mii de astfel de pungi. Dar nu au putut să profite în nici un fel de aceşti bani, pentru că banii din aceste 300 de pungi fuseseră destinați de către Principe Bisericii Sfântului Gheorghe din Valahia, iar o altă parte, Bisericii Sfântului Gheorghe din Veneţia. În timpul acestei ultime încercări (torturi), Principele a mărturisit că mai deţinea încă 200 de pungi în Ungaria" (Raport, Andrea Memmo, 13 iulie 1714).
Moartea "bietului" domn
Constantin Brâncoveanu, boier vechi şi domn creştin |
---|
"Duminică de dimineaţa a fost tăiat capul bătrânului principe al Ţării Româneşti, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier. Însuşi Sultanul a venit să fie de faţă la o astfel de jalnică priveliște. Ceea ce i s-a luat din avere, în bani, scule, vite şi alte feluri de lucruri, se ridică, după cum vorbeşte lumea, la mai mult de două milioane de lei, şi-n acestea nu se socoteşte valoarea multelor moşii ce le avea în ţara sa şi în provinciile vecine.
Cu câteva zile înainte, Bostangi Başa, în paza căruia principele se afla, îi spuse că poate să fie iertat şi restabilit pe tronul principatului, dar sâmbătă, venind în închisoare cu chip vesel, zise principelui că dacă în timp de cinci luni scria să-i aducă din Veneţia 20.000 de pungi - ceea ce face 10.000.000 - apoi va fi şi de aici înainte domn, cum a fost mai înainte, iar moșiile i se vor da iarăşi în stăpânire.
La auzul unei astfel de propuneri, bătrânul principe turbă de mânie şi, rostind cuvinte grele de batjocură şi de ruşine contra Sultanului, îşi grăbi şi mai mult sfârşitul nefericit. Iar aceasta s-a petrecut în chipul cel mai sfâșietor. El fu dus cel din urmă spre moarte, după ce-i văzu pe toţi fiii săi (şi-i iubea foarte mult!) murind unul după altul.
Până acum nu se ştie ce va fi cu soţia, fetele şi ginerii Domnului. Un copilaș de patru ani şi o fetiţă a celui de-al doilea au fost - ca unii ce sunt născuţi din tați răzvrătiți - declaraţi sclavi printr-o sentință a muftiului, şi, ca atare, au fost duși în Serai. Se aude mai pretutindeni că turcii nu de milă i-au lăsat în viaţă pe aceşti nevinovaţi copilași, ci cu speranţa de a obţine mai lesne, trăind moştenitorii, sumele imense pe care li se pare lor că domnul le-a trimis spre păstrare în diferitele ţări ale creștinătății" (Raport, Andrea Memmo, 31 august 1714).
"Aceşti necredincioși îşi râd uneori de deosebirile care ne dezbină şi nu gândesc la crudele vicisitudini care pustiesc atât de mult imperiul lor, care persecută meritul ca pe cel mai mare viciu din lume şi care obligă un om cinstit să aibă întotdeauna moartea în faţa ochilor, din clipa în care deține ceva averi. Mărturie stă exemplul nefericitului principe valah, care tocmai îşi pierdu capul laolaltă cu toţi fiii şi trezorierul său… Niciodată istoria nu a avut parte de un atât de sângeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groază de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogățiile şi slava lumii, dându-şi în final duhul sub tăișul spadei, înotând în sângele întregii sale familii" (Scrisoare, Goultz, 1 septembrie 1714).
Sensul martiric al morţii Brâncovenilor
"Într-o Duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, a fost luat pe neașteptate din închisoarea sa de la Şapte Turnuri şi a fost adus, ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un ginere, boier din principat, care mergeau toţi înaintea lui, pe jos, prin oraş. Şi aşa a fost adus lângă Marele Serai, înaintea chioșcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieșise tocmai din Divanul cel Mare. Atunci, fără nici o formă de dreptate, de faţă cu sultanul, s-a dat poruncă gealatului ca întâi să taie pe fiul cel mai mic al Domnului, un tânăr care n-avea mai mult de șaptesprezece ani. Aceeaşi osândă, cu o crâncenă neomenie, s-a săvârșit şi faţă de ceilalţi fii şi faţă de cumnat, după vârstă, în faţa părintelui, care a trebuit să vadă ticăloasa priveliște. Apoi l-a tăiat şi pe Domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atârnând de trup, şi aşa a murit. Cele şase trupuri chinuite au fost duse pe străzi. Ele au fost țintuite de poarta cea mare a Seraiului. Însă seara au fost aruncate în mare. De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creștinii, dar şi între turci s-au observat murmurări mari; care toţi blestemă aceasta şi strigă că e o sălbăticie neomenoasă şi care nu s-a mai auzit în această ţară.
Nu numai că era Duminică în ziua când s-a îndeplinit această execuție crudă, dar şi marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălțării la Cer a Fecioarei. Lucru care pare a-l fi făcut înadins Vizirul spre a-şi arăta disprețul pentru creştini, dintru a căror lege era principele mort. Care creştini, prin aceasta, pe neașteptate au şi fost tulburați în închinăciunile lor" (Scrisoare, Hochepied, 7 septembrie 1714).
"Duminică, 26 august, zi hotărâtă pentru primirea solemnă a solului suedez Grotus de către sultan; …Înainte de primire am fost martorii unei scene demne de plâns, pedeapsa mult timp amânată a celui mai nenorocit dintre domni: domnul Ţării Româneşti cu toată casa lui… Sultanul a dat un firman ca să fie prins de viu şi adus la Constantinopol cu toată casa lui. Aşa s-a şi făcut fără zăbavă şi ei au aşteptat multă vreme la Iedi Kule o moarte groaznică, fiind între timp supuşi la chinuri grele ca să-şi mărturisească averile lor. În cele din urmă, aproape omorându-i, au izbutit să le afle. În sfârşit astăzi au fost duşi la locul de execuţie. E o piaţă lângă serai, în faţa Galatei, unde se face de obicei execuţia oamenilor de seamă. La margine este o galerie acoperită în care stă sultanul să privească. Într-adevăr şi cu acest prilej sultanul Ahmet a fost de faţă. Primul care-şi pierdu capul sub sabie a fost mareșalul, ginerele domnului, şi în acelaşi chip pieriră în sânge doi copii. Mai rămânea al treilea, un băiețaș de doisprezece ani, care tremura înspăimântat; când călăul îl apucă să-i taie copilul strigă cât putu: "La vârsta mea pot eu avea o vârstă aşa de mare…? Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji. Dacă pe mine creştin mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea". Îndată aceste cuvinte au fost transmise sultanului şi acesta a trimis vorbă lui Brâncoveanu întrebându-l: "Dacă el, ca părinte, îngăduie fiului său să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa?" Bătrânul a suspinat adânc şi a simţit cu cruzime în inimă această nouă lovitură a vorbelor prosteşti ale copilului. Deşi evlavia se lupta în el cu dragostea părintească, totuşi evlavia a învins dragostea şi cu glas limpede a spus: "Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa"." (Francisc Gosiciecki, iezuit, în Solia cea mare a lui Stanislaw Chometowski…).
"Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduşi soţia, fiii şi unul din gineri. Atât soţia, cât şi fiica au fost cruțate până acolo. Principele şi ceilalţi au fost trataţi cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezenţa soţiei, iar fiii mai mari şi mai mici, în prezenţa tatălui şi a mamei."
Relaţia stat-biserică în societatea românească
Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoșească” a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv amenințat în permanență de individualism, de raționalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democrația secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separațiilor menită să conducă la despărțirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrănește statul, nu statul poate să dea viaţă societăţi″i“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole″“, printre care şi Ortodoxia.
Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizați pe post de funcționari fideli şi eficienți ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerență şi convergență socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eșecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiții laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.
Cum s-a născut Patriarhia Română?
A doua jumătate a secolului al XIX-lea înregistrează pentru istoria României, inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române evenimente esenţiale:Unirea Principatelor (1859), războiul de independenţă (1877-1878), proclamarea Regatului (1881) şi obţinerea, în 1885, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Le urmează Marea Unire din 1918 moment fundamental în istoria poporului român. Toate aceste schimbări, în plan intern şi extern, reclamau schimbările politice de la începutul secolului al XX-lea reclamând afirmarea unui statut corespunzător şi Bisericii Ortodoxe Române, adică ridicarea acesteia la rang de Patriarhie.
Un pas important: autocefalia
Multă vreme au existat în lumea creştină numai cinci Patriarhate (numite şi apostolice):al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al Romei. Cu timpul au dobândit acest titlu şi alte Biserici, constituindu-se în Patriarhate:Biserica Gruziei, apoi Bisericile din Bulgaria, Serbia şi Rusia. La începutul secolului al XX-lea, două Biserici ortodoxe îşi restabiliseră Patriarhatul, cea rusă, în 1917 şi cea sârbă, în 1920.
Întemeierea Ţării Româneşti şi asigurarea independenţei sale, sub Nicolae Alexandru Basarab, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359), după cum, la fel, întemeierea Moldovei şi asigurarea independenţei sale, sub Alexandru cel Bun, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei (1401). Biserica Ortodoxă Română, astfel organizată, a devenit una dintre instituţiile fundamentale ale statului, sprijinind întărirea puterii domneşti, căreia îi conferea legitimitatea spirituală.
Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost îndelungată şi dificilă. Ea a cunoscut o nouă etapă după Unirea Principatelor, din 1859, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Mitropoliţii Nifon al Munteniei şi Sofronie al Moldovei au stăruit şi au acţionat pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre. Primul pas a fost făcut prin Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, din 3 Decembrie 1864, care prevedea în primul articol că "Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina". Era pentru prima dată în istoria Bisericii şi a Statului Român când o lege prevedea în mod oficial autocefalia adică independenţa canonică a Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Ecumenică.
Doi ani mai târziu, în Constituţia de la 1866 avea să se prevadă în articolul 21, ca principiu al viitoarei organizări bisericeşti "neatârnarea ierarhică a Bisericei Române de orice chiriarhie streină şi conducerea ei sinodală".
A urmat Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române din 1872, care prevedeau autocefalia Bisericii. Chiar în acelaşi an a fost instituit Sfântul Sinod, în relaţie cu Patriarhia ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe în ceea ce priveşte unitatea dogmelor şi a canoanelor, iar mitropolitul Ungrovlahiei este declarat Primat al României. După războiul de independenţă, de la 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat, la 9 mai 1877, care a fost recunoscută de Congresul de pace de la Berlin din 1878, a fost decretată şi obţinută, la 25 aprilie 1885, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, cerută Patriarhiei Ecumenice în repetate rânduri, dar refuzată până atunci de aceasta.
Premise ale înfiinţării Patriarhiei Române
Propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului s-au făcut încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea. De o însemnătate esenţială în acest sens au fost Propunerile făcute în Parlamentul ţării, la 9 martie 1882, privitor la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române.
În şedinţa Camerei Deputaţilor, întrunite în sesiune ordinară, în data de 9 (21) martie 1882, s-a dat citire unui document semnat de 9 deputaţi, prin care se propunea, printre altele, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhie. Documentul consta dintr-o Expunere de motive şi un Proiect de lege pentru modificarea legii Sinodale din 1872.
În expunerea de motive se arăta că în veacurile trecute, din cauza popoarelor migratoare, a luptei pentru apărarea hotarelor şi a tuturor drepturilor neamului, apoi din cauza domniilor fanariote, noi nu am avut răgazul necesar şi condiţiile necesare pentru organizarea Bisericii noastre în Patriarhat.
În timp ce în Camera Deputaţilor se făcea propunerea pentru înfinţarea Patriarhiei Române şi în presă era discutată oportunitatea ei, se făceau şi pregătiri pentru Sfinţirea Marelui Mir la Bucureşti, fapt ce s-a împlinit în ziua stabilită de tradiţia bisericească, în Joia Mare, din Săptămâna Patimilor, pe 25 martie (6 aprilie) 1882. Între cele două evenimente, propunerea din Cameră şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir era o strânsă legătură.
Au avut loc, însă, mai multe evenimente care au împiedicat pentru o perioadă îndelungată reluarea propunerii de înfiinţare a Patriarhiei Române. La 10 iulie 1882, Patriarhul ecumenic din Constantinopol a trimis Mitropolitului Primat o scrisoare prin care-şi exprima nemulţumirea în legătură cu discuţiile referitoare la înfiinţarea Patriarhiei Române. Patriarhia ecumenică avea atunci mai multe nemulţumiri:secularizarea averilor mânăstireşti, făcută de Cuza, declararea Bisericii noastre ca autocefală, fără Tomos special de la Constantinopol, declararea Bisericii Bulgare ca autocefală, autocefalia Bisericii din Serbia (1879), ca şi ştirile că Biserica Rusiei se va organiza din nou în patriarhat.
În acelaşi timp, capii Bisericii Ortodoxe Române, care au urmat mitropolitului Primat Calinic Miclescu, ce avusese bucuria de a vedea recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române, de către Patriarhia Ecumenică, -dar care a trecut la cele veşnice în anul 1886-este vorba de patru arhipăstori ai Bisericii Ortodoxe Române:Iosif Gheorghian (1829-1909), Ghenadie Petrescu (1836-1918), Atanasie Mironescu (1858-1931) şi Conon Arămescu-Donici, care au ocupat scaunul de Mitropolit Primat până la Miron Cristea-, ca şi deputaţii sau miniştrii cultelor din acea perioadă, au avut diferite probleme de rezolvat, astfel încât problema Patriarhatului se va relua abia în anul 1919, în condiţii cu totul deosebite şi mult mai prielnice.
Unificarea bisericească
Actul de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România, a adus în viaţa Bisericii Ortodoxe Române premisele necesare organizării ei unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti. Unificarea organizării bisericeşti se impunea atât în interesul Bisericii, cât şi al Statului, fiindcă felul în care era condusă Biserica într-o parte şi alta a ţării era cu totul diferit. În urma revenirii, în 1918, la patria mamă, a provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania, acestea aduseseră cu ele şi propria organizare bisericească. Existau practic, patru "regimuri de organizare bisericească":Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat, condusă de Mitropolitul Primat, Mitropolia Ortodoxă Română autonomă a Transilvaniei, Mitropolia Autonomă a Bucovinei şi Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, situaţie, desigur, greu acceptabilă.
În aceste condiţii la scurt timp după desăvârşirea Unirii din 1918, au început să se formuleze cereri, nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci şi a mirenilor, referitoare la o organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române, tendinţele şi discuţiile referitoare la unificarea bisericească desfăşurându-se în paralel cu discuţiile pentru întemeierea Patriarhiei Române.
O contribuţie însemnată în direcţia unificării bisericeşti şi a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie au avut Congresul preoţesc de la Sibiu, (6-8 martie 1919) şi Consfătuirea bisericească de la Sinaia(12-15 iunie 1919), unde s-a stabilit ca, la baza viitoarei organizări a Bisericii, să stea Statutul şagunian şi s-a continuat discutarea ideii de la Sibiu, ca Biserica noastră să fie încoronată cu treapta de Patriarh.
Problema înfiinţării Patriarhiei a fost ridicată pentru prima oară de către Preotul Gh. Ciuhandu (1875-1947), consilier eparhial la Arad, preşedintele Asociaţiei Clerului "Andrei Şaguna", din Transilvania, autorul multor lucrări de istorie bisericească.
În cuvântarea pe care a rostit-o la Congresul preoţesc de la Sibiu, preotul Ciuhandu propunea mai multe măsuri în vederea unificării bisericeşti. "Unitatea spirituală ce a existat şi până azi între Bisericile Ortodoxe Române din România şi provinciile ei noi, arăta el trebuie concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române, particulare şi sub raport canonic, prin primaţia din Bucureşti, ca centru de unitate canonică a Bisericii tuturor românilor ortodocşi, ori păstrându-se şi pe mai departe demnitatea primaţială a Mitropolitului de Bucureşti, ori creându-se, conform, tradiţiilor şi practicilor Orientului Ortodox, demnitatea patriarhală, la care să fie ridicat scaunul mitropolitan primaţial, de Bucureşti ".
La 13 (26) decembrie 1919, toţi mitropoliţii, episcopii eparhioţi şi arhiereii vicari din ţară s-au întrunit în şedinţă comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române. În sesiunea sinodală de atunci s-a hotărât ca Statutul şagunian să stea la baza noii legi de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.
La 18 (31) decembrie 1919 dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, a fost ales în scaunul de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon-Arămescu Donici. A doua zi, 19 decembrie 1919 (1 ianuarie 1920) dr. Miron Cristea a fost învestit şi înscăunat în noua demnitate. Sub el au continuat lucrările pregătitoare pentru unificarea bisericească. Alegerea unui ierarh transilvănean în scaunul de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române a fost primită drept un simbol al unităţii statale şi bisericeşti, mai ales că Miron Cristea făcuse parte din delegaţia trimisă de românii transilvăneni la Bucureşti, să prezinte "Actul unirii" de la 1 decembrie 1918.
Un alt eveniment decisiv pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost întrunirea Constituantei bisericeşti de la Bucureşti, 1920-1921. La 18 septembrie 1920 s-a întrunit la Bucureşti aşa-numita "Constituantă bisericească", formată din membrii Sfântului Sinod, foştii miniştri de Culte, profesori de teologie şi preoţi de mir. Aceasta a ales o comisie de 15 membri (ierarhi, profesori de teologie şi mireni), în frunte cu mitropolitul primat Miron, care să întocmească un proiect de Statut de organizare şi de funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Astfel s-a ajuns la unificarea, şi din punct de vedere bisericesc, a neamului nostru, după primul război mondial.
În şedinţa Constituantei din 21 noiembrie 1920, delegaţii Arhiepiscopiei Basarabiei au prezentat, în calitate de membri ai Comisiei pentru unificare din cadrul Constituantei, un Proiect de organizare superioară a Bisericii Autocefale Române, în care se arăta că "reprezentantul şi cârmuitorul suprem al Bisericii Ortodoxe Române este Patriarhul ales de către Congresul general bisericesc, pe toată viaţa, cu reşedinţa în capitala ţării".
În februarie 1921, la Congresul bisericesc din Basarabia se lua hotărârea, prin Proiectul de unificare bisericească(art. 4-10), de a susţine ideea înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române. Acest Proiect de statut a fost înaintat Sfântului Sinod de la Bucureşti şi Ministerului Cultelor. În şedinţa Constituantei bisericeşti din 25 mai 1921, reprezentaţii din Basarabia au solicitat din nou să se hotărască cât mai urgent înfiinţarea Patriarhiei Române, aceasta fiind dorinţa întregii preoţimi. Memorii speciale pentru înfiinţarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române au înaintat atunci Mitropolitului primat şi conducerii Statului atât arhiepiscopul Gurie, cât şi episcopul său vicar, Dionisie.
Fapt semnificativ, în art. 22 al Constituţiei aprobate de şeful statului în martie 1923 erau înscrise atât autocefalia, cât şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române.
Redeschiderea chestiunii înfiinţării Patriarhiei
În toţi aceşti ani, nici viaţa bisericească, nici cea politică nu ajunseseră la o stare de echilibru. S-au schimbat des şi miniştrii de Culte şi chiar guvernele în întregime. Politica bisericească a statului nu era nici ea destul de precisă şi de consecventă, oscilând de la un guvern la altul.
Însă în a doua jumătate a anului 1924, când problema înfiinţării Patriarhiei române s-ar fi crezut uitată, apare din nou la ordinea zilei. În cursul anului 1924, mai ales spre sfârşitul acestuia, posibilitatea înfiinţării Patriarhiei Române era un zvon care începea să devină realitate. Personalităţi de seamă ale neamului nostru, printre care se aflau primul ministru, Ionel I. C. Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, preotul Ioan Lupaş, miniştrii Costantin Argetoianu, Dr. C. Angelescu, Al. Lapedatu, ca şi membri ai Sfântului Sinod, erau favorabili înfiinţării Patriarhiei Române.
Nicolae Iorga şi-a expus opinia în acest sens într-un articol al ziarului "Universul", invocând în special argumente de ordin istoric-bisericesc în sprijinul înfiinţării patriarhiei:"Suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome." Şi tot în paginile aceluiaşi ziar, Al. Lapedatu, ministrul Cultelor, scria:"Crearea Patriarhatului Român e reclamată de situaţiunea actuală, de superioritate numerică şi morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de celelalte Biserici Ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhiilor împreună pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole."
Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioşi, cu 5 mitropolii şi 18 eparhii, fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă. Se impunea, deci, ca Biserica Ortodoxă, socotită de Constituţia din 1923 ca "dominantă" şi ca Biserică "oficială" a Statului să fie ridicată la suprema treaptă în Biserica Ortodoxă.
În afară de aceasta, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăţi de Teologie (în 1926 a fost creată şi a treia), cinci academii teologice, numeroase Seminarii, în care studiau nu numai tineri ortodocşi români, ci şi tineri de peste hotare. Teologii români deveneau şi ei tot mai cunoscuţi în toată lumea creştină, atât prin lucrările lor, cât şi prin participarea lor la diferite întruniri teologice internaţionale. De asemeni, în 1925 era proiectat un sinod panortodox, la Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul Sinod ecumenic. S-a cerut stăruitor în presa românească a vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acel proiectat sinod, ca Patriarhie.
Înfiinţarea ...
Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi credincioşilor), care cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în ultimele zile ale anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei, ca membru senior al episcopatului românesc de atunci, a făcut propunerea ca:"Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei), cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei, ca Primat al României, care, de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de: PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE NAŢIONALE ROMÂNE (cu reşedinţa la Bucureşti)".
Această propunere s-a adus în plenul Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul 1924, care, prorogată în ziua de 4 decembrie acelaşi an, şi-a reluat lucrările la 4 februarie 1925, zi în care a şi fost pusă în discuţie.
În aceeaşi zi de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea Patriarhatului Ortodox Român pentru Biserica Ortodoxă Română. În urma discuţiilor purtate, a expunerilor de motive prezentate şi a citirii "actului de înfiinţare", Sfântul Sinod, "în unanimitate şi cu însufleţire" a hotărât în aceeaşi şedinţă următoarele:
Istoria Partriarhiei Române |
---|
Se înfiinţează în Ţara Românească, pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română, demnitatea de Patriarh" (art. 1). "Arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române" (art. 2). "Înalt Prea Sfinţitul D. D. Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahiei, devine în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române" (art. 3)şi:"Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sfintele canoane şi legile ţării" (art. 4).
Sfântul Sinod a comunicat Ministerului Cultelor, la 7 februarie, hotărârea adoptată, de înfiinţare a Patriarhiei Române, care a fost prezentată Guvernului. Acesta a alcătuit un proiect de lege, care a fost aprobat de Senat, la 12 februarie 1925, apoi de Parlament, la 17 februarie 1925. Ulterior, la 25 februarie 1925, s-a promulgat Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.
După toate acestea, urma să aibă loc şi ultimele acte ale unui astfel de eveniment bisericesc:învestitura şi înscăunarea. Acestea, însă, din cauza bolii Regelui Ferdinand I, n-au putut avea loc în primăvara anului 1925, cum se planificase, ci s-au amânat în toamnă, pentru data de 1 noiembrie 1925. Înainte de această dată, Sfântul Sinod a trimis scrisori tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, rugându-le să participe la "ceremonia învestiturei".
Apoi, în ziua de 29 octombrie 1925, regele Ferdinand I, pe baza "legii pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de scaun patriarhal", prin decret regal, "a întărit" pe arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei, Dr. Miron Cristea, Primatul României, în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
... şi recunoaşterea Patriarhiei Române
La 12 martie 1925, Sfântul Sinod trimite o scrisoare irenică (propunere de unificare) Patriarhiei de Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe şi Bisericilor Ortodoxe autocefale, prin care li s-a comunicat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
Trimisă după 6 mai 1925, la Patriarhia ecumenică, prin profesorul de teologie Dragomir Demetrescu, documentata scrisoare irenică a ajuns la Constantinopol, în timp ce, din pricina evenimentelor politice, patriarhul Constantin al VI-lea (17 decembrie 1924-mai 1925) se afla cu sediul la Tesalonic. Acesta a fost de acord cu schimbarea făcută în Biserica românească, în ziua de 20 mai 1925 încredinţându-l pe mesagerul scrisorii că "totul este gata", urmând ca Sinodul patriarhal, care atunci era la Cospoli să facă toate formalităţile. Dar, fiindcă, după câteva zile, patriarhul Constantin s-a retras din scaun, lucrările referitoare la Patriarhia românească nu s-au putut desfăşura.
În luna iulie a anului 1925, la conducerea Bisericii patriarhale din Constantinopol, a fost instalat noul ecumenic, Vasile al III-lea (13 iulie 1925-29 septembrie 1929). La 30 iulie 1925 Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea al Constantinopolului şi Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice au emis Tomosul de recunoaştere a Patriarhiei Române la rangul de Patriarhie.16 Acest Tomos a fost înmânat patriarhului Miron la Bucuresti, la 27 septembrie 1925, de către o delegaţie a Patriarhiei Ecumenice. Delegaţia era alcătuită din mitropoliţii Ioachim al Calcedonului şi Ghermanos al Sardeonului şi primul dragoman al Patriarhiei, Constantinidis.
La 1 octombrie 1925, Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului scrie Patriarhului Miron că a trimis o scrisoare enciclică (circulară cuprinzând directive oficiale în probleme religioase) tuturor Bisericilor Ortodoxe, prin care le anunţa ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
Totodată, patriarhul Vasile al III-lea le cerea tuturor "să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite şi să vină în contact şi comuniune cu Prea Fericitul Patriarh, Domnul Miron, înmulţind astfel bucuria prea Sfintei Biserici a României şi a obştii evlavioase din care este ea alcătuită".
În urma enciclicei patriarhale, dar mai ales în urma scrisorii irenice a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, au început să sosească la Bucureşti scrisori din partea celorlalte Patriarhii şi Biserici autocefale ortodoxe surori, prin care se recunoştea Patriarhatul român, Biserica Română era felicitată pentru noua reorganizare şi primului patriarh al României, Miron Cristea i se urau sănătate, fericire şi păstorire îndelungată şi bogată în roade.
Astfel, s-au primit scrisori de la Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Serbia, Cipru, Grecia, Bulgaria, Polonia, Kiev. De asemeni, s-au mai primit scrisori de felicitare pentru Biserica Ortodoxă Română în noua ei situaţie şi pentru întâistătătorul ei, de la Kevork V., patriarh suprem şi catolicos al tuturor armenilor, de la Dr. Adolph Küry, episcopul Bisericii vechi catolice din Berna (Elveţia) şi de la Primatul Angliei, Randal Cantuar.
Odată cu ceremonia de învestitură şi înscăunarea primului Patriarh al României, în persoana Dr. Miron Cristea, care au avut loc la Bucureşti, la 1 noiembrie 1925, se încheia un lung proces de reafirmare şi recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Române pe plan internaţional, Biserica-fiică a Patriarhiei Ecumenice devenind pentru totdeauna, o Biserică-soră. [SURSA]
S-a întâmplat în 1 noiembrie 1925: A avut loc înscăunarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; la 25.II.1925 Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei a fost ridicat la rangul de Scaun Patriarhal, Miron Cristea, episcop de Caransebeş, devenind, în calitatea sa de primat al României, primul patriarh al BOR.Ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, i-a reunit la București pe toți ierarhii și demnitarii români, la care s-au alăturat oaspeții delegați ai Bisericii Ortodoxe surori. În seara zilei de 31 octombrie, în catedrala istorică a Mitropoliei Ungrovlahiei, s-a slujit Privegherea la care au asistat oaspeții din toate colțurile lumii, numeroși clerici și credincioși, toți având lumânări aprinse în mâini, parcă în așteptarea unei Învieri. Însă, solemnitatea învestiturii patriarhului avea să-și arate strălucirea abia a doua zi, la 1 noiembrie 1925, moment grandios sporit de sutele de mii de participanți.
Care sunt Patriarhii Romaniei? |
---|
Cred că dacă îți păstrezi credința, îți păstrezi încrederea, îți păstrezi atitudinea corectă, dacă ești recunoscător, vei vedea că Dumnezeu deschide noi uși.” – Joel Ostee
Importanța educației religioase |
||
---|---|---|
Scopul vieții creștine |